Predici

Evanghelia duminicii de azi ne vorbeşte despre episodul foarte cunoscut al apariţiei lui Isus celor doi ucenici de la Emaus. Luca, autorul acestei relatări, a scris Evanghelia sa între anii 80-90 pentru comunităţile din Grecia care în cea mai mare parte erau formate din păgâni convertiţi. Anii 60-70 au fost foarte grei. În 64 a avut loc persecuţia lui Nero, apoi în 70 Ierusalimul a fost distrus complet de romani. În 72, la Massada, în deşertul lui Iuda, au fost masacraţi ultimii evrei rebeli. În acest timp apostolii începeau să dispară. Se făcea simţită oboseala drumului. Creştinii se întrebau: de unde să primim putere şi curaj de a merge înainte? Cum putem descoperi prezenţa lui Isus în aceste situaţii atât de grele?

Relatarea apariţiei lui Isus celor doi ucenici de la Emaus căuta sa fie un răspuns la aceste întrebări chinuitoare. Luca vrea sa înveţe comunitatea cum să interpreteze Sfânta Scriptură pentru a putea descoperi prezenţa lui Isus în viaţă. Analizăm acum acest text, plecănd de la numele celor doi ucenici. Unul dintre ei se numea Cleofa, un personaj foarte cunoscut în Biserica primară pentru că era fratele lui Iosif, tatăl lui Isus, iar celălalt nu are nume. Evanghelistul pare că invită pe fiecare lector să-şi insereze propriul nume, ne invită să parcurgem împreună cu Cleopa drumul care duce la recunoaşterea Celui Înviat prezent acolo unde doi se adună în numele său.

Cei doi ucenici sunt trişti: şi-au văzut spulberate toate visurile. Se aşteptau la un Mesia glorios, un rege puternic şi biruitor şi s-au găsit în faţa unui învins. Rabinii învăţau că Mesia va trăi mii de ani, în schimb Isus a murit.

Aceasta e istoria creştinilor din comunităţile lui Luca. Ei sunt persecutaţi, sunt victime ale violenţei, văd triumfând faptele morţii, celor răi le merge mai bine decât celor buni. Se găsesc în aceleaşi condiţii de spirit ale ucenicilor de la Emaus. Şi ei se opresc, au faţa tristă.

Aceasta este şi istoria noastră. Şi noi ne aflăm de multe ori în aceeaşi stare de spirit. Se întâmplă atunci când trebuie să admitem că viclenia prevalează asupra onestităţii; când suntem constrânşi să admitem că minciuna devine adevăr oficial, impus de cel care deţine puterea; când vedem profeţii reduşi la tăcere ori ucişi. Şi noi ne oprim, cu faţa tristă, resemnaţi în faţa unei realităţi inevitabile, constrânşi să admitem că noua lume vestită de Isus nu va apărea niciodată.

Dar o comunitate născută din credinţa în Cel Inviat poate oare să se abandoneze acestor gânduri triste de moarte şi să cedeze disperării? De multe ori creştinii, care participă la Liturghiile duminicale, sunt nu numai adormiţi şi distraţi, dar şi dezamăgiţi. Sunt ei semnul siguranţei victoriei vieţii sau sunt martori deprimaţi şi abătuţi?

Cei doi ucenici de la Emaus cunosc foarte bine viaţa lui Isus. Îi fac un rezumat perfect, identic cu cel învăţat în catehezele bisericii de la început, dar sinteza lor are un defect grav: se opresc la constatarea victoriei morţii: “Arhiereii şi mai marii poporului l-au trădat, au cerut să fie condamnat la moarte şi să fie răstignit“, şi trecând deja trei zile, această moarte era considerată definitivă.

În mod voit Luca pune în gura lor gândurile multor creştini din comunităţile sale. Ei cunoşteau foarte bine ceea ce a făcut şi ceea ce a învăţat Isus, îl considerau un om înţelept, unul care, cu mesajul său de pace şi iubire, a schimbat inima multor oameni… dar, la sfârşit, a murit ca toţi ceilalţi.

Cine gândeşte în acest fel descoperă numai aspectul exterior, evenimentul verificabil în mod istoric al vieţii lui Isus, dar nu ajunge la credinţa în El, pentru că nu crede în înviere, care nu poate fi constatată şi demonstrată. Consecinţa acestei cunoaşteri incomplete este tristeţea. Fără credinţa în înviere, înfrângerile rămân înfrângeri, viaţa se încheie cu moartea, este o tragedie fără sens.

Cum se ajunge la această situaţie disperată?

Cei doi ucenici de la Emaus au responsabilităţile lor, au comis greşeli.

Înainte de toate au abandonat comunitatea, grupul celor care au continuat să caute un răspuns la ceea ce s-a întâmplat. Au preferat să plece singuri, convinşi că anumitor drame nimeni nu le poate da un sens.

Nu au verificat dacă experienţa făcută de femei putea să le fie de folos şi lor.

Astfel se comportau şi mulţi creştini din timpul lui Luca: în faţa dificultăţilor şi ale persecuţiilor unii abandonau comunităţile lor; alţii refuzau răspunsurile care veneau din credinţă, nu verificau nici măcar să vadă dacă au vreun sens sau vreo logică.

O a treia greşeală: cei doi ucenici de la Emaus n-au avut nici cea mai mică îndoială că ideile lor despre Mesia triumfător puteau fi greşite. Erau în mod încăpăţânat ataşaţi de tradiţie, de ceea ce au învăţat, nu erau deschişi la noutatea lui Dumnezeu.

Isus nu abandonează oamenii care aleg căi ce-i conduc la tristeţe. El se face tovarăşul lor de călătorie.

Aşa cum se întâmplă mereu, Cel Înviat nu e recunoscut imediat, – cineva credea că vede o fantomă, Maria Magdalena l-a confundat cu grădinarul, pe lac e considerat un pescar abil -. Nu e vorba de miracole. E un mod de a prezenta situaţia nouă a celui care a intrat în gloria lui Dumnezeu: e o condiţie complet diferită de cea din această lume. Viaţa celor înviaţi nu e o prelungire îmbunătăţită a vieţii prezente şi ochii omului nu pot să o primească. Iată motivul pentru care evangheliştii spun că Isus era el, dar nu era acelaşi; era Isus pe care l-au atins, cu care au mâncat şi au băut, era cel care a murit – “Priviţi mâinile şi picioarele mele: eu însumi sunt” – dar era complet altul.

Cum ajung cei doi ucenici la descoperirea că Isus, învinsul, este Mesia? Cum pot intelege că viaţa se naşte din moarte?

Drumul pe care Cel Inviat îi face să-l parcurgă este cel al Scripturilor: este Cuvântul lui Dumnezeu cel care le dezvăluie misterul.

Neînţelegând Biblia, cei doi ucenici gândesc ca şi oameni, nu văd ceea ce s-a întamplat cu ochii lui Dumnezeu, de aceea Cristos le reproşează: “Cât de greoi sunteţi la inimă, ca să credeţi toate cele spuse de profeţi! Nu trebuia oare ca Mesia să sufere toate acestea pentru a intra în slava sa?”

Drumul crucii este de neconceput şi absurd pentru oameni; numai cine citeşte Scripturile descoperă că Dumnezeu este atât de mare că poate scoate, chiar şi din cele mai mari crime ale oamenilor, capodopera sa de mântuire. Nu e suficient să citim Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-l şi întelegem, pentru aceasta e nevoie de cineva care să ni-l explice, făcându-ne să ardă inima în noi.

Pentru că suntem în anul Familiei şi al Sfintei Scripturi aş vrea să mă opresc puţin asupra acestui punct, şi să accentuez importanţa Sfintei Scripturi în viaţa noastră.

Biblia este o Carte inspirată, adică, e scrisă de autori umani, cu limitele lor, dar prin intervenţia directă a lui Dumnezeu. Este o carte umană, dar şi divină. O carte care vorbeşte oamenilor din toate timpurile, îi descoperă sensul vieţii şi al morţii. Mai ales, ne descoperă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.

Sfântul Augustin spunea că dacă din cauza unui cacaclism toate Bibliile din lume s-ar pierde şi nu ar mai rămânea decât una, şi chiar dacă din această singură Biblie doar o pagină s-ar mai putea citi şi din această pagină doar un singur rând, şi dacă acest rând ar fi cel din Sfântul Ioan care spune: “Dumnezeu e iubire”, totul ar fi salvat. Pentru că toată Scriptura se reduce la aceasta. Ea este o scrisoare de iubire a lui Dumnezeu adresată omenirii.

Aceasta explică cum de atâtea persoane se apropie de Biblie fără cultură, fără mari studii, cu simplitate, crezând că Duhul Sfânt este cel care vorbeşte în ea, şi acolo găsesc răspuns la toate problemele lor, găsesc lumină, încurajare, într-un cuvânt, VIAŢA. Isus spunea: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Cuvântul lui Dumnezeu e necesar pentru viaţa spiritului aşa cum pâinea e necesară pentru viaţa trupului.

Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi eficace, adică, produce ceea ce semnifică, dă ceea ce promite. Este şi “cuvânt veşnic”. “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece“, spunea Isus. Şi istoria celor 2000 de ani îi dau dreptate: cuvintele sale, departe de a fi depăşite, sunt mai vii azi decât oricând pentru noi. Uneori avem impresia că un cuvânt a fost scris tocmai pentru noi, pentru circumstanţa precisă pe care o trăim.

Cum putem rupe gheaţa şi să începem şi noi a descoperi bogăţia Sfintei Scripturi?

Modul cel mai simplu e acela de a ne procura o Biblie sau măcar una din cele patru Evanghelii şi să citim câte un fragment în fiecare zi, sau măcar din când în când, câte o pagină.

Noi imităm azi modul de a trăi al americanilor în multe lucruri- Coca cola, Blue jeans, Fast food, muzică rock – şi nu-i imităm în ceea ce ei ne învaţă cel mai important. Aproape toate familiile americane ţin la loc de cinste Biblia în casă. Ea e primul dar pe care părinţii, dacă sunt credincioşi, îl fac copiilor în ziua nunţii. Pe primele pagini ale sale, lăsate intenţionat în alb, se notează evenimentele cele mai fericite şi mai triste din viaţă, – naşteri, decese, botezuri, prima Sfântă Împărtăşanie, – se notează paşii care au influenţat cursul vieţii, astfel că, la sfârşit, ea este ca un jurnal care conţine cea mai frumoasă istorie a familiei.

Mulţumim lui Dumnezeu că în ultimul timp se înmulţesc persoanele care au descoperit în Biblie ancora lor de mântuire. O femeie rămasă văduvă cu trei copii de tânără, mărturisea că la început a avut o experienţă teribilă, aflându-se singură, după ce a fost un cuplu foarte unit. Ceea ce a salvat-o a fost descoperirea Cuvântului lui Dumnezeu. De multe ori, seara punea Biblia pe perna liberă unde de obicei îşi punea capul soţul ei. Biblia a devenit însoţitoarea ei, o prezenţă prietenoasă, nu o simplă carte.

Isus a rămas între noi în două moduri: în Euharistie şi în Cuvânt. În ambele este prezent El: în Euharistie sub formă de hrană, în Cuvânt sub formă de lumină, de adevăr.

Cuvântul are un mare avantaj asupra Euharistiei. De Împărtăşanie nu se pot apropia decât cei care au credinţă. De Cuvântul lui Dumnezeu se pot apropia toţi, creştini şi necreştini. Mai mult, pentru a deveni credincioşi, mijlocul cel mai normal este acela de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.

“Credinţa se naşte din ascultare“, spune Sfântul Paul, adică, din citire şi ascultare, cu inimă deschisă, mesajul mântuirii.

În seara acelei prime “duminici”, ucenicii au ajuns acasă şi Isus era cu ei. Când s-au aşezat la masă, El “a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor“. Este uşor să înţelegem ceea ce vrea să ne înveţe Luca: ochii creştinilor se deschid şi-l descoperă pe Cel Înviat în timpul celebrării Liturghiei duminicale.

În relatarea ucenicilor de la Emaus sunt prezente toate elementele celebrării euharistice: avem intrarea celebrantului, apoi Liturghia Cuvântului cu omilia, şi, în sfârşit, frângerea pâinii, Liturghia euharistică.

Numai în momentul împărtăşirii euharistice ochii se deschid şi ucenicii işi dau seama că Cel Înviat este în mijlocul lor, dar fără Cuvântul Scripturii nu ar fi de ajuns să-l descopere pe Cristos Domnul în Pâinea euharistică.

Toţi trebuie să experimentăm întâlnirea cu Cel Înviat.

În celebrarea comunitară îl putem contempla în semnele sacramentale; dar în momentul în care-l recunoaştem… iată că El nu mai e vizibil; nu a dispărut, dar ochii materiali nu-l pot vedea.

Ultimul element important al acestui episod de la Emaus: imediat după ce l-au recunoscut pe Isus, ucenicii au plecat să le vestească şi celorlalţi cele întâmplate şi împreună îşi mărturisesc credinţa: “E adevărat, Domnul a înviat“.

Spuneam că Luca a scris pentru creştinii comunităţilor din anii 80-90 d. C.având intenţia de a le propune un drum pentru a-L întâlni şi de a-L recunoaşte pe Cel Înviat la “frângerea pâinii”. Şi noi, cei de azi, suntem chemaţi să parcurgem acelaşi drum.

Închei cu cuvintele de la versetul evanghelic, din care facem o rugăciune: “Doamne, Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti”. Amin. (prelucrare)

pr. Nicolae Farcaş Ritul latin