Predici

Ne aflăm la mijlocul perioadei Postului Mare, în drum spre punctul central al anului liturgic, Triduumul Pascal, în care vom celebra patima, moartea şi învierea Domnului Nostru Isus Cristos. Poate ne-am făcut deja o impresie greşită despre acest timp, care ar presupune pentru unii doar culori închise cu nuanţe de violet, post aspru, abstinenţe diverse şi mai dese, chipuri posomorâte, îndepărtare de tot ceea ce constituia pentru noi până acum patru săptămâni viaţa şi cheful de viaţă.

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar trebuie astăzi să vă spun că Postul Mare şi spiritul său specific nu au de-a face deloc cu astenia de primăvară, dacă vi s-a părut că despre simptomele ei am început să vă vorbesc, după cum o fac şi mass-media în această perioadă. Că acest timp nu are de-a face chiar deloc cu negarea vieţii şi interdicţiile fără sens, o spune însuşi numele acestei duminici: Laetare! – Bucură-te!

Această duminică reprezintă aşadar o scânteie de lumină care străpunge ritmul vieţii noastre, ispitit poate deja de rutină şi monotonie, mai ales în acest timp de pregătire pentru Paşti. Postul capătă aşadar sens doar în lumina sărbătorilor pascale, Avem voie aşadar să ne bucurăm, ba chiar trebuie să ne bucurăm, căci ne îndreptăm împreună spre un ţel comun, spre Paşti, singurul eveniment care poate lumina şi orienta corect toate eforturile noastre ce îl preced sau îl urmează, aşadar şi cele actuale.

Trebuie însă să nu uităm că bucuria nu se lasă prescrisă asemenea unei reţete medicale. Bucuria creşte, atunci când deschidem într-adevăr ochii şi percepem/acceptăm ce bogăţie ne este oferită de către Dumnezeu şi astăzi. Aşadar să ne bucurăm! Acest îndemn poate constitui punctul de plecare în interpretarea vindecării orbului din naştere din Evanghelia de astăzi ca pe o bucurie ce o precede şi o pregăteşte pe cea pascală.

Ce se întâmplă de fapt în fragmentul evanghelic proclamat? Nu e, cu siguranţă, un fapt comun, oarecare, nici măcar o minune ca toate celelalte ale lui Isus. Este o relatare atipică pentru Ioan, foarte amănunţită care ne pune pe gânduri tocmai datorită insistenţei evanghelistului asupra unor detalii. De fapt, adesea “Der liebe Gott steckt im Detail” (Dumnezeu se ascunde în detaliu), afirma Aby Warburg în 1925, la deschiderea seminarului său despre arta italiană pre-renascentistă.

Interesant este că orbul din evanghelie nu face de fapt nimic, nu strigă după ajutor, aşa cum se întâmplă în alte cazuri similare, nu-şi mărturiseşte mai întâi credinţa, ci este pur şi simplu acolo. Iar Cristos îi unge ochii cu tină, fără să îl întrebe, din proprie iniţiativă. De aceea este important să urmărim paşii pe care îi face orbul, după vindecarea sa.

Primul pas: face ceea ce i-a spus Isus. “El s-a dus, s-a spălat şi, când s-a întors, vedea”. Nu înţelege încă ce se întâmplă, dar o face. Şi a funcţionat: şi-a recăpătat vederea. Nimeni nu poate înţelege minunea, dar e un lucru evident faptul că acum vede.

Al doilea pas: orbul vindecat dă mărturie că Isus e cel care a făcut minunea. El nu ştia încă cine este de fapt acest Isus, dar dă mărturie despre el. Deja un prim pas important, pe care mulţi nu îl fac. Dar iată că orbul vindecat îl mărturiseşte pe Cristos.

Al treilea pas: este dus în faţa fariseilor, care nu vor să înţeleagă, ba chiar pretind de două ori explicaţii cu privire la cele întâmplate. Aici intervine mărturia clară a orbului din naştere: “El este un profet”. Aşadar trasează o legătură în mintea şi inima sa între Cristos şi Dumnezeu, ceea ce e un pas important, căci un profet este cel trimis de Dumnezeu şi face bine în numele său.

Ultimul pas este extrem de important, deşi dificil de trecut. Orbul este în postura de a fi aruncat afară de farizei. Şi de abia acum, după ce e dat afară, ajun el printr-o nouă poziţionare faţă de Cristos la sensul adevărat al lui “a vedea”. De abia după ce spune “Da, Doamne, cred că tu eşti Fiul lui Dumnezeu”, de abia atunci începe să vadă cu adevărat.

Citeam deunăzi o scurtă relatare, cu un profund caracter parenetic. O femeie foarte credincioasă, aflată în ceasul morţii, a dorit să-şi mai exprime o ultimă dorinţă preotului, ce venise să îi dea ultimele sacramente. “Părinte, când mă veţi îngropa, vreau să îmi puneţi într-o mână biblia mea veche şi în cealaltă o furculiţă”. Preotul, luat total prin surprindere, întreabă: “Biblia înţeleg, dar o furculiţă? De ce?!”

“M-am tot gândit la mesele şi banchetele la care am participat de-a lungul anilor, îi explică ea. Nici nu le mai ştiu numărul. Dar un singur lucru mi-a rămas întipărit în minte. În timpul întâlnirilor acelea extraordinare, când masa era pe sfârşite, un servitor sau poate chiar gazda venea să strângă vasele murdare. Îmi răsună şi acum în minte cuvintele pe care ni le spuneau, şoptind uşor peste umăr: Puteţi să vă păstraţi furculiţa“. Ştiţi ce însemna asta? Că urma desertul! Şi nu mă refer la jeleuri, budincă sau îngheţată. Mă refer la adevăratul desert, cum ar fi tortul de ciocolată sau plăcinta cu vişine. Când mi se spunea că îmi puteam păstra furculiţa, ştiam că avea să vină partea cea mai bună a mesei. Şi despre asta vreau să vorbească oamenii la înmormântarea mea. Vreau să-şi amintească doar vremurile bune pe care le-am împărtăşit. Asta ar fi un lucru bun. Iar când se vor perinda pe lângă sicriul meu şi mă vor privi îmbrăcată în rochia mea albastră, vreau ca ei să se uite nedumeriţi unii la alţii şi să se întrebe miraţi: dar de ce o furculiţă? Asta vreau să le spuneţi, că mi-am păstrat furculiţa pentru că urmează felul cel mai bun.

La sfârşitul Postului Mare se află Paştele, cea mai importantă sărbătoare creştină, ceea ce ne face pe noi creştini şi fundamentează credinţa noastră. Reprezintă “felul cel mai bun”. În zadar sunt toate, dacă nu acordăm importanţa cuvenită Paştelui. Şi în cazul hranei Cuvântului de la această sfântă Liturghie urmează acum exact felul cel mai bun, în sensul că e partea care are cea mai mare incidenţă, în mod concret, asupra vieţii noastre, căci textul Evangheliei ne îndeamnă şi pe noi să facem paşii corespunzători spre a vedea cu adevărat. Întrebarea este: unde ne aflăm? Am făcut deja vreun pas? Cum putem aplica în viaţa noastră “tehnica celor patru paşi”?

Poate unii sunt în pragul primului pas. Multe persoane sunt oarbe, căci consideră că pot realiza multe, doar prin propriile eforturi şi strădanii şi, pe deasupra, nu permit nimănui să le spună nici măcar un cuvânt. Sunt atât de plini de ei încât nu mai au loc pentru nimeni. Nu îşi dau însă seama că de fapt sunt oameni atât de săraci, încât se aseamănă orbului care stă cumva singur, izolat într-un colţ.

Ar trebui să ne întrebăm acum retoric: noi permitem cuiva să ne spună ceva sau să ne facă vreo observaţie? Au voie măcar prietenii noştri cei mai buni să ne tragă din când în când deoparte pentru a ne face atenţi la unele greşeli făcute? Suntem pregătiţi să-i ascultăm şi fără a face comentarii inutile să le urmăm sfatul, exact cum a procedat orbul faţă de Cristos? Aceasta pretinde de fapt o încredere foarte mare în relaţiile noastre cu cei din jur. Aşadar să ne întrebăm: oferim atâta încredere cât pretindem? Cine sunt de fapt prietenii noştri? Preferăm prieteni care nu au nimic de spus şi doar ne laudă?!

Am văzut în cel de-al doilea pas cum orbul face trimitere la cel care se numeşte Isus Cristos. Mulţi oameni şi astăzi nu au făcut încă acest pas decisiv, care presupune la a-şi raporta viaţa la Dumnezeu şi poruncile sale. Unii se mulţumesc să vadă în Cristos un om drăguţ, care a avut câteva afirmaţii “cool” care au fost consemnate şi care a sfârşit ucis pe cruce, întrucât era atât de iubitor de pace şi poate puţin naiv.

Este şi credinţa noastră la acest nivel superficial? Are de-a face viaţa noastră cu Cristos? Cum dăm noi mărturie despre el? Nu cumva îl respectăm atâta timp cât nu ne deranjează, cât nu devine incomod pentru stilul nostru de a trăi? Trimit gândurile, cuvintele şi faptele noastre la Cristos? Sau preferăm să nu deschidem ochii decât o singura dată pe an, la Paşti, şi atunci scurt, ca nu cumva să fim nevoiţi să acceptăm că suntem încă orbi?

Orbul înţelege când face al treilea pas că Dumnezeu se află în spatele lucrurilor. Înţelege că un simplu om ar fi mult prea slab pentru a înfăptui singur aşa ceva. Acest act de credinţă cade multora din contemporanii noştri foarte greu. Jesus Christ, Superstar – ok! Dar Fiul lui Dumnezeu… asta e prea mult.

Îmi amintesc, în acest sens, de recitalul cu care se deschide musical-ul rock Jesus Christ, Superstar. “Mintea mi-e mai clară acum. În sfârşit pot să văd mult prea clar unde vom ajunge cu toţii în curând. Dacă dezgoleşti omul de mit, vei vedea unde vom ajunge curând. Isuse, ai început să crezi lucrurile pe care le spun despre tine. Tu crezi toată vorbăria asta despre Dumnezeu şi despre tot binele pe care l-ai făcut. Ai început să însemni mult mai mult decât lucrurile pe care le spui. Ascultă-mă, Isuse, nu-mi place ce văd. Tot ce-ţi cer este să mă asculţi. Şi aminteşte-ţi că am fost mereu mâna ta dreaptă! I-ai stârnit pe toţi, ei cred că l-au găsit pe noul Mesia şi te vor răni când îşi vor da seama că s-au înşelat. Îmi amintesc când a început totul, nu era vorba de nici un Dumnezeu. Atunci erai un simplu om. Şi crede-mă că admiraţia mea pentru tine nu a murit. Dar fiecare cuvânt pe care tu îl spui astăzi este răstălmăcit într-un fel sau altul şi te vor răni când îşi vor da seama că i-ai minţit. (…) Ascultă-mă Isuse, îţi pasă de poporul tău? Nu înţelegi că trebuie să rămânem la locurile noastre? Ai uitat că suntem reduşi la tăcere?”

Autorul, Andrew Lloyd Webber, pune pe buzele lui Iuda de fapt tot zbuciumul omului modern şi efortul său de a-l reduce pe Isus Cristos la stadiul de om, un om deosebit, un Superstar, dar atât. Toate ironiile din acest musical la adresa modernităţii dezvăluie de fapt efortul nostru de a-l dezgoli pe Cristos de divinitatea sa şi arată unde se ajunge: Iuda ajunge să creadă că-i vrea binele lui Isus care, naiv fiind, începe să creadă în ovaţiile mulţimii şi de aceea îl vinde, considerând că îi face un bine, ajută la păstrarea ordinii evidente preexistente, după el; Petru îşi închipuie că trebuie să încropească o răscoală în toată regula; Maria Magdalena îşi face probleme că se află în faţa primei persoane pe care nu ştie cum s-o iubească; templul înfăţişat ca un casino modern nu mai are loc şi pentru Dumnezeu; toţi bolnavii, leproşii, şchiopii orbii îl văd ca pe un talisman miraculos care trebuie atins pentru a produce minunea etc.

Aici se ajunge. De fapt… aici s-a ajuns! Nu cumva este acesta exact ambientul/nivelul de credinţă al omului modern? De aceea pasul al treilea este foarte important şi definitoriu: a crede că în spatele lucrurilor, întâmplărilor, minunilor se află doar Dumnezeu. A crede în providenţă nu este totuna cu a crede în coincidenţe!

Al patrulea pas este însă şi mai greu. Orbul dat afară continuă să-l mărturisească pe Cristos, ba chiar ajunge să-l recunoască ca Dumnezeu. Cine dintre noi a făcut oare acest pas?! Cine mai vorbeşte azi de jertfe, renunţări, post, abstinenţă? Cine mai vorbeşte despre predica de duminică?! Cine îşi mai aduce aminte peste zi/săptămână de promisiunile făcute lui Dumnezeu în momentele dificile, de cumpănă? Cine are astăzi curajul să atragă atenţia unui prieten, unei prietene, rude asupra importanţei credinţei şi a trăirii ei în viaţa noastră?

Dar cred că nu trebuie să devină prioritate a căuta defectele celuilalt, pentru a-i atrage atenţia. Am putea începe cu noi. De vreme ce suntem orbi, nu îi vedem nici pe ceilalţi, nici pe noi.

Iată ce ne învaţă o poveste scrisă de un african: “Când mă nasc sunt Negru, când cresc sunt Negru, când stau la soare sunt Negru, când mi-e frig sunt Negru, când sunt speriat sunt Negru, când sunt bolnav sunt Negru, iar când mor sunt tot Negru. Iar tu, tipule Alb, când te naşti esti Roz, când creşti eşti Alb, când stai la soare eşti Roşu, când ţi-e frig eşti Albastru, când eşti speriat eşti Galben, când eşti bolnav eşti Verde, iar când mori eşti Cenuşiu… Si tu mă numeşti pe mine Colorat?! Poate eşti cumva orb! CURCUBEULE!!”

Aşadar, şi pentru noi este posibil fiecare din cei patru paşi, dacă vrem într-adevăr să vedem. Şi noi trebuie să-l recunoaştem pe Dumnezeu ca Mântuitorul, Mesia, pentru ca ochii noştri să se deschidă, pentru ca să ne căpătăm vederea. Nu contează unde ne aflăm pe traseu. Timpul Postului Mare ne invită să facem următorul pas, să mergem mai departe, pentru ca să-l putem privi la sfârşit pe Dumnezeu faţă către faţă.

pr. Claudiu Budău Ritul latin