Start > Ritul latin > A lăsa moartea în spate

A lăsa moartea în spate

6 March 2008
961 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a din Post (Anul A)

Dumnezeu, mai întâi

“Doamne, prietenul tău este bolnav”. Și el nu se mișcă. Mai zăbovește încă două zile. Și vorbește ciudat. Când se hotărăște să meargă, Lazăr este de acum mort. Când ajunge în fața mormântului, cadavrul, după expresia realistă a Martei, “deja miroase, pentru că este mort de patru zile”. Este posibil ca Dumnezeu să fie mereu departe când l-am dori prezent? Cum vine totdeauna cu întârziere la așteptările noastre? De ce calendarele sale nu sunt acordate niciodată cu trebuințele noastre, și intervențiile sale sunt diferite de urgențele noastre?

“Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit…” Marta, cu toată familiaritatea pe care o adoptă din cauza prieteniei, este prea gentilă. Cineva ar fi zis, ba chiar ar fi strigat, cu brutalitate: Dacă ar exista Dumnezeu, nu ar fi trebuit să permită atâta durere! Sau: Cum mai este posibil să crezi după ce ai asistat la o tragedie atât de atroce ca aceasta, fără ca Dumnezeu să miște un deget?…

În momentul suferinței absurde, în fața realității tulburătoare a morții, în fața experienței scandaloase a răului Dumnezeu este, în ochii noștri, ineficient, vinovat de “omiterea ajutorului”. El nu se justifică, nici nu ne mustră pentru ieșirile noastre, protestele, chiar și cele mai violente. Se limitează să repete: Dacă crezi, vei vedea slava lui Dumnezeu. Dar nu stabilește un termen, nu precizează modul. A crede” este în prezent, în timp ce “a vedea” privește viitorul. Între aceste două verbe, unul la prezent și celălalt la viitor, este speranța creștină. Necazul este că noi avem tendința de a schimba timpurile verbelor (ceva ca: “dacă vezi slava lui Dumnezeu, chiar ai crede…”) Pretindem, mai întâi, să vedem, să controlăm, să constatăm, acum, în prezent, și apoi, cine știe, poate, “vom crede” în slava lui Dumnezeu. Îl supunem pe Dumnezeu la permanente examene de bunătate, protecție, finețe a auzului, grijă, promptitudinea intervenției, înainte de a-i da slavă, de a-l recunoaște demn de credința noastră.

Dacă credința vine după aceea (după dovezile stabilite de noi, după calculele noastre, după măsurile noastre și controalele minuțioase), nu se mai poate vorbi de credință, și nici măcar de speranță. Adevărata speranță nu se naște când Isus ar fi ajuns la timp, dacă ar fi venit imediat, ci atunci când de acum este prea târziu, “nu mai este nici o speranță”… Dacă crezi, vei vedea… Surpriza, imprevizibilul, de-a dreptul imposibilul, sunt dăruite exclusiv credinței. Și, în mijloc, între aceste două verbe, este adesea o așteptare interminabilă, o absență inexplicabilă, o îndepărtare sfâșietoare. Sunt calcule care nu ne convin, goluri înspăimântătoare, pierderi în serie, răni care ne fac să urlăm.

Dumnezeu nu ne cere credința ca o răsplată datorată minunii, prețul de plătit pentru acțiunile sale, dar ca o condiție necesară pentru ca El să poată acționa ca Dumnezeu. Noi am vrea să-l vedem mai întâi comportându-se ca Dumnezeu – după schemele noastre – și apoi să-i acordăm încredere. El, în schimb, vrea ca să merite încrederea noastră când ne înșeală, ne face să așteptăm dincolo de limitele raționale, refuză întâlnirile noastre. În mod paradoxal: Dumnezeu trebuie să fie Dumnezeu pentru noi, mai înainte. Slava sa trebuie proclamată în obscuritate, nu după ce a fost risipit întunericul. Puterea sa trebuie să fie admisă în dezastrul cel mai arzător, nu în momentul triumfului.

Mai întâi (în singurătate, în părăsire, în durere, în amărăciunea cea mai dezgustătoare, în lipsa oricărui confort) credem în iubirea sa, și apoi vom vedea manifestarea sa. Cristos nu este învierea și viața după ce a deschis mormântul lui Lazăr.

Lazăr a ieșit din mormânt pentru că cineva, mai întâi, a îndrăznit să proclame: Eu cred. Nu are importanță că mortul este “de patru zile”. Ceea ce contează este ca credința mea să fie “de astăzi”. Esențial este ca parfumul credinței mele să fie mai puternic decât toate mirosurile urâte care sufocă aerul. Când avem curajul să șoptim, chiar cu ochii copleșiți de lacrimi și gura uscată după atâta strigat, “eu cred”, în locul obișnuitului “stai să vedem…”?

“Eu sunt cel care plânge”

“Eu sunt învierea și viața”. Dar mai putem adăuga: “Eu sunt cel care nu se rușinează să plângă”. Într-adevăr, la mormântul prietenului, Isus “a fost mișcat profund, s-a tulburat” (să mai spunem: a rămas răscolit), și “a izbucnit în plâns”. Între cele două fraze, “eu sunt învierea și viața”, și “Isus a izbucnit în plâns”, nu este de fapt incompatibilitate. Dimpotrivă, cele două expresii sunt legate între ele. Credința fără lacrimi poate să apară de-a dreptul inumană. La mijloc, între cele două fraze, se întinde teritoriul complex al condiției noastre umane.

Văduvei din Naim care însoțește sicriul fiului ei, Isus îi cere: “Nu plânge”. Aici, în schimb, plânge și el. Ca Maria, ca prietenii. Chiar dacă este învierea și viața, chiar dacă peste puțin timp va smulge morții prada sa. Isus ne asigură “cine trăiește și crede în mine, nu va muri în veci”, dar nu ne împiedică să plângem. În ultima zi Dumnezeu va șterge lacrimile noastre. Aici pe pământ, totuși, plânsul este necesar. Să fecundeze terenul speranței.

A crede în înviere înseamnă a iubi viața

Duminica trecută, în episodul vindecării orbului din naștere, am asistat la un schimb de interogatorii, procese, întrebări, chiar excomunicarea, din cauza acelei minuni. În evanghelia de astăzi, după ce Isus l-a rechemat la viață pe Lazăr, este această notă descumpănitoare: capii Iudeilor “…din acea zi au hotărât să-l ucidă” (Io 11, 53). Unul care îndrăznește să învingă acea frontieră socotită de netrecut, care se hazardează să frângă bariera morții, este socotit periculos, subversiv. Capii Iudeilor nu pot tolera ca Isus să împingă până la acest punct granițele dintre viață și moarte.

Incredibil, învierea lui Lazăr semnează condamnarea la moarte a lui Isus (și, natural, constituie și vestirea învierii sale).

Forțele răului sunt capabile numai să ucidă, să ia viața sau s-o chinuiască (cum este cazul orbului din naștere), și avertizează cu amenințări pe cel care este purtătorul unui mesaj și al unei puteri de viață. Isus devine insuportabil, pentru o anumită mentalitate, pentru că iubește viața, binecuvântează viața, simte moartea ca pe ceva absurd, o insultă, un lucru intolerabil, nelegitim (“nelegitimitatea anticreației”, cum spune E. Balducci), și înțelege și împărtășește repugnanța noastră față de moarte.

El nu predică acceptarea morții, ci ne învață să iubim viața. Isus, pentru a ne face să înțelegem frumusețea cerului, nu are nevoie, ca unii oameni religioși, să disprețuiască pământul. Dimpotrivă valorizează pământul, îi conferă plinătate. Când Marta spune “știu că va învia”, îi răspunde “Eu sunt viața”. Isus trezește gustul de a trăi, de a trăi o abundență, o intensitate și o profunditate nebănuite. El însuși se bucură de căldura prieteniei, îi place să stea cu copiii, împărtășește bucuriile simple ale tuturor, îi place parfumul, se arată foarte uman, are simțul banchetului. Pentru aceasta, când proclamă “Eu sunt viața” ne face să înțelegem că pentru a sta cu El trebuie să știm să gustăm viața în toată plinătatea ei.

Credința în înviere (“Eu sunt învierea”) nu este de acord – cum socotesc unii gropari ai bucuriei pascale – cu instinctul morții, ci cu iubirea de viață, cu dorința de a trăi.

Aceeași mângâiere, dacă nu vrea să se reducă la un cuvânt ipocrit, trebuie să fie comunicare de viață. “A mângâia înseamnă a dărui viață celui întristat, a se îndrepta spre cel ce plânge, și a-l lăsa să participe, a-l face părtaș la viața mea și a-l face atent la ceea ce susține viața celui care mângâie” (H. Weder). Eu mângâi pe cineva care plânge, care poartă doliu, numai dacă îi comunic căldura, bogăția, elanul și tandrețea vieții mele. Când întâlnesc pe cineva care este trist sau disperat, îl mângâi numai dacă îi permit ca viața sa, rănită, stinsă, sfărâmată, diminuată, să se sprijine pe aceeași încredere care susține și viața mea.

Un nou motor pentru a lăsa moartea în spate

Trece Isus și strigă și la mine, ca și lui Lazăr: “Vino afară din mormânt”. Viața în sens biologic este numai un suport a ceea ce constituie viața. Eu pot să spun că trăiesc numai dacă mă trezesc, dacă experimentez că sunt iubit, dacă sunt capabil să iubesc, dacă devin solidar cu mizeriile și exigențele oamenilor, dacă ies din groapa confortabilă a egoismului, dacă particip la marile aspirații ale lumii, dacă nu accept să trăiesc mărginit, dacă sunt creativ. Avem impresia că unii indivizi încep să “să se restrângă”, să se chircească, încă înainte de a muri, ca și cum s-ar adapta cu anticipație cu măsurile sicriului…

“Lazăre, vino afară…” Ieși din somn, din inerție, din pasivitate, din apăsare, din minciună, din imitație. Încetează de a mai muri. Este ora de a trăi, de a participa la viața celui Înviat. Peste atâtea existențe uscate, peste comunitățile stinse, amorfe, este necesar să vină “suflul” (ca în celebra viziune a lui Ezechiel), care să le îmbrace, să le scuture, să le trezescă, să le pună pe picioare. Sfântul Paul (în pasajul fundamental al scrisorii către creștinii din Roma) ne amintește că Duhul Sfânt este maestrul învierilor noastre posibile.

Duhul coboară în profunzimile noastre. Locuiește în noi. Duhul ne face să trăim. Creștinului nu-i este permis să vegeteze. Este vorba de a ne “lăsa să trăim” sub impulsul puternic al Duhului. Viața noastră nu mai este stăpânirea “trupului”, ci a Duhului. Duhul călăuzește viața noastră punând stăpânire pe inimi. Atunci viața noastră devine o personalitate spirituală, fără a înceta pentru aceasta de a fi pe deplin umană. Chiar și trupurile noastre nu mai sunt pentru moarte, ci pentru glorie. Renunțând la faptele păcatului și deci ale morții (egoism, lăcomie, violență, sclavia simțurilor, dezordini), și dedicându-ne faptelor vieții, noi experimentăm deja de pe acum realitatea învierii.

După imaginea propusă de A. Maillot, trebuie să ne decidem să dăm la fier vechi carcasa veche uzată de păcat care are ca motor “trupul”, și să ne luăm un alt “motor”, pe Duhul Sfânt, care să călăuzească persoana noastră spre viață, dreptate, libertate, pace. Atunci chiar și “trupul nostru muritor” este animat de “suflul” de viață, participă la viață, pentru că Duhul nu poate condamna la nimicire ceea ce constituie locuința sa. “Ceea ce acum este într-adevăr viață, va fi viața în veșnicie” (A. Seve). În sfârșit, datorită Duhului, avem posibilitatea nemaiauzită de a lăsa moartea la spate… Atunci, vrem să începem să ridicăm vreuna din pietrele care împiedică viața?

Ritul latin