Start > Ritul latin > Dă mâna cu samariteana!

Dă mâna cu samariteana!

22 February 2008
1,748 afișări

Autor: pr. Petru Tamaș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Post (Anul A)

Cu toții am experimentat la moment dat în viață starea de sete: după o călătorie extenuantă pe arșița verii, după un efort susținut, după o alimentați mai uscată etc. Nimic nu se putea compara în acele momente cu valorea unui strop de apă. Povesteau câțiva tineri care au urcat Munții Piatra Craiului: “Am luat cu noi doar un bidon cu apă. Nu ne imaginam cât de extenuant ar putea fi traseul, așa că apa nu ne-a ajuns decât pentru o bucată scurtă din drum. Nu era nicio posibilitate să mai găsim apă pe traseu. Simțeam că ne topim. Eram albi ca varul. Din când în când mai urca câte un străin. Ca niște copii ceream câte o picătură de apă. Ne era rușine de noi înșine, dar nu mai puteam. La rândul lor ceilalți nu ne dădeam prea mult, căci le era frică să nu pățească asemenea nouă. Credeam ca vom sfârși printre crestele munților. La un moment dat am găsit câteva picături de apă într-o conservă aruncată după o piatră.. De acolo am sorbit precum câinii, dar a fost «providențial». Altfel, nu știu dacă mai apucam să ajungem la cabană”. Din punct de vedere medical se spune că omul poate trăi mai mult timp fără hrană decât fără apă. Înțelegem valoarea unei picături de apă abia atunci când îi simțim lipsa. Când ne lipsește apa suntem în stare să recurgem și la gesturi disperate așa cum au făcut evreii, în prima lectură, în pustiu, la Meriba: au cârtit împotriva lui Dumnezeu. În Evanghelie, Isus însuși, însetat, se așază lângă o fântână așteptând să vină cineva să scoată apă. Nici internetul, nici televizorul, nici sportul, nici munca, nimic nu poate suprima setea. Apa înseamnă viață. Viața fără apă înseamnă moarte.

Răsfoind paginile Evangheliei după sfântul Ioan, observăm că această temă a apei este frecventă. În primul capitol vorbește despre botezul cu apă al lui Ioan și botezul cu apă și Duh al lui Isus; în capitolul doi vorbește despre apa transformată în vin la nunta din Cana; în capitolul trei Isus îi vorbește lui Nicodim despre noua naștere din apă și Duh; în capitolul patru, din care am proclamat astăzi la sfânta Evanghelie, Isus vorbește cu samariteana despre sete și apă; în capitolul cinci relatează vindecarea paraliticului care aștepta ca apa să se miște în piscina de Lângă Poarta Oilor din Ierusalim; după ce în capitolul șase Isus însuși umblă pe apă, în capitolul șapte găsim discursul lui Isus despre apa cea vie: “Dacă îi est sete cuiva să vină la mine și să bea” (In 7,37). În capitolul 19, când descrie moartea lui Isus pe cruce, sfântul Ioan ține să sublinieze între ultimele cuvinte ale Mântuitorului expresia “Mi-e sete!” (In 19,28). Devine astfel limpede că pentru evanghelistul Ioan apa, mai mult decât un element indisolubil vieții, reprezintă imaginea vieții noi pe care o aduce Isus. În fața femeii samaritene își mărturisește setea, dar nu bea; la fel pe cruce. E un semn că setea sa era simbolică și avea de a face cu misiunea sa: setea de a realiza voința Tatălui (In 4,34). Această sete îi va marca viața și o va avea până la moarte. În ceasul morții strigă de pe cruce. “Mi-e sete” (In 19,28), și astfel a putut spune apoi “Totul s-a împlinit” (In 19,30). Setea sa reprezintă iubirea pe care este dispus să o ofere oricând și fără măsură pentru ca omul să nu mai înseteze niciodată. În capela Surorilor Carității de la Șerbănești (Bacău), undeva sub crucea care umple peretele central, este gravat: “Mi-e sete”. Această sete a lui Isus alimentează dăruirea zilnică și într-un ritm intens de muncă și rugăciune a surorilor din această comunitate, care, pășind pe urmele Maicii Tereza de Calcutta, se îngrijesc de cei din urmă ai societății. Nimic nu oferă mai mult curaj și poftă de viață decât conștiința că există cineva căruia îi este sete să te iubească.

Pentru a înțelege mai bine conținutul acestui fragment din Evanghelia după sfântul Ioan, vă propun să ne prindem de brațul femeii samaritene și să descoperim împreună cu ea semnificația acestei întâlniri cu Isus. Mai întâi, întâlnirea femeii samaritene cu Isus pare să fie pur întâmplătoare. În realitate, această întâlnire a fost gândită, dorită și așteptată dintotdeauna de către Dumnezeu. Inițiativa de a o întâlni aparține lui Isus. Nu este omul însetat care merge în căutarea lui Dumnezeu “izvorul vieții”, ci lui Dumnezeu însuși îi este sete de om și cere să fie recunoscut și primit. Nu este setea care caută izvorul, ci izvorul care caută setea pentru a o potoli în abundență. Au ajuns la această concluzie oameni mari ai lumii creștine. Între primii se numără sfântul Augustin, cu celebra sa mărturisire: Târziu te-am iubit. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Ai chemat, ai strigat și mi-ai deschis urechile. Ai luminat, ai strălucit și orbirea mea ai alungat-o. Ți-ai împrăștiat mireasma, iar acum suspin după tine. Ne amintim, de asemenea, de André Frossard, marele prieten al papei Ioan Paul al II-lea. A trecut de atâtea ori pe lângă “fântâna cu apă vie”, pașii săi au traversat de nenumărate ori piațeta din fața catedralei Notre Dame. Viața era înăuntru, dar el o căuta în altă parte. Când și-a făcut curaj și a intrat a realizat descoperirea vieții sale: ani în șir căutase lumina în întuneric, iar acolo, înăuntru, era izvorul luminii care îl aștepta de atâta timp. Când valurile disperării lovesc din plin, când Dumnezeu pare absent, când nimeni și nimic nu-ți potolește setea de fericire, dreptate, pace, amintește-ți de această femeie samariteană, apuc-o de mână, căci și în în viața ta există o fântână și Învățătorul te așteaptă așezat lângă ea. Fii gata: el te poate aștepta în orice loc, în orice amiază a vieții tale.

În al doilea rând, samariteana merge la fântână cu ulciorul gol…. Apa este simbolul vieții. Viața ei este goală și fără sens. Și ei îi este sete, o sete tulburată pe care credea că o va potoli oferind o iubire disperată. Dar această sete nu i-a fost potolită nici de cei șase bărbați pe care i-a avut. Asemenea ei, căutăm adesea să ne potolim setea din fântâni care provoacă setea. Avem cu toți sete după fericire, după împlinire pe toate planurile. Setea noastră însă nu va putea fi potolită fără Dumnezeu. Când crezi că ai pus deja toate la punct, când crezi că ai siguranța zilei de mâine, a viitorului și a familiei, tocmai atunci apare neprevăzutul și odată cu el noianul de nefericire. Unde-i fericirea după care alergasei până atunci, pe care erai sigur că ai pus mâna, pentru care ai investit totul? S-a năruit într-o clipă! Chiar dacă neprevăzutul va continua să apără, atunci când îți potolești setea din fântâna sfântă, din sângele Mielului, a lui Cristos Dumnezeu, neprevăzutul nu te mai tulbură, nu te mai distruge, nu mai provoacă răni. De ce mari actori și sportivi, de ce atâtea vedete ale micilor ecrane sfârșesc prin consumul unor doze mari de stupefiante, prin sinucidere? De ce marele ciclist Marco Pantani, a fost găsit mort într-o cameră de hotel din Rimini, la 14 februarie 2004? Ce-i lipsea? Avea simpatia mulțimilor, bani… și totuși a preferat să moară? De ce atâția sportivi, plini de bani… se droghează? Cu toate acestea, de ce persoane, asemenea surorilor Maicii Tereza de Calcutta, asemenea atâtor tați și mame creștine, cărora le lipsesc atâtea în viață, au mereu o față senină, poftă de viață? De ce? Pentru că ei își potolesc setea de fericire din Dumnezeu, iar acesta este ca un izvor viu, care taie setea, care satură. Ei știu că la sfârșitul suferinței nu e durea ci bucuria, ei știu că la sfârșitul vieții nu e moartea, ci învierea.

În al treilea rând, această femeie lasă ulciorul… și merge să povestească altora despre întâlnirea ei cu Isus. Ce mai contează un ulcior? După ce a descoperit apa vie nu o mai interesează apa de la fântână. Merge în cetate, nu îi mai este frică, nu se mai rușinează, nu se apără. Atrage după ea tot satul. După întâlnirea cu Isus, viața ei nu mai este aceeași. Iată, noi suntem creștini de 10, 20, 40, chiar 60 sau 70 de ani. Am întâlnit în viața noastră atâția oameni cu adevărat buni, ca pâinea caldă, oameni care ne-au fascinat prin credința lor, prin iubirea lor, prin dăruirea lor, oameni care au intervenit în viață noastră și ne-au redat pofta și bucuria de a trăi, oameni care ne-au fost sprijin într-un necaz puternic. În toți aceștia era Isus Domnul. Samariteana după ce l-a întâlnit le-a spus tuturor cine-i Domnul și ce minunat este el. De multe ori însă ne fascinează mai mult ceea ce este rău și răspândim mai ușor exemplele negative. Este suficient să privești o emisiune de știri la televizor. Întotdeauna au prioritate informațiile negative, exemplele rele, iar despre ele se vorbește mult. Dacă vrem ca lumea în care trăim să fie împlinită și mulțumită e nevoie să ne prindem de mâna femeii samaritene și să spunem tuturor despre binele pe care ni-l facem Dumnezeu în fiecare zi. În felul acesta, copiii vor învăța că nu e totul să fii vedetă și să ai bani, tinerii vor înțelege că nu tot ce zboară se mănâncă, iar adulții vor discerne mai bine ce se merită și ce nu se merită să faci cu viața.

Se povestește despre un grup turiști aventurieri că au dorit să traverseze pe picioarele lor deșertul Africii. Înainte de a porni la drum ghidul a ținut să le spună: “Puteți să vă îmbrăcați cum vreți, haine lungi sau scurte, subțiri sau groase, dar toți să purtați la gât o cravată”. Unii au început să râdă neînțelegând logica și n-au ținut cont de sfatul primit, alții au tratat cu indiferență, și doar puțini au luat sfatul în serios și și-au pus la gât o cravată. Cu toții au pornit la drum prin arșița deșertului, dar spre amiază au terminat apa pe care o luaseră cu ei. Mare le-a fost bucuria când au observat în depărtare o mică oază. Însetați cum erau, s-au grăbit să ajungă la ea, în speranța că vor găsi acolo mult dorita apă. Un beduin îi întâmpină și după ce îi salută le spune: “Pot lua apă doar cei care poartă cravată!” Pentru ei apa era sacră și dintre străini puteau bea din ea doar cei care purtau cravată, cravata fiind însemnul celui care respectă apa. Asemenea turiștilor am pornit și noi cu mulți ani în urmă pe drumul vieții. Că să nu murim de sete pe acest drum, ca să nu murim însetați de fericire, cravata pe care trebuie să o purtăm este să ne ținem strâns de mâna femeii samaritene și ceea ce face ea să facem și noi. Să recunoaștem că lumea nu potolește setea de fericire, că ea oferă doar surogate, să bem din apa sfântă a unei vieți creștine și să nu ne rușinăm a spune tuturor cât de fericit poate fi un creștin care potolește setea cu Dumnezeu.

Ritul latin