Start > Ritul bizantin > Vameșul și fariseul

Vameșul și fariseul

14 February 2008
1,843 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info
Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și Fariseului)

Peste trei săptămâni vom începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, Postul cel mare în care, prin rugăciune, prin înfrânare și pocăință ne vom curăți sufletele de păcate. De aceea, începând de astăzi, prin cântările și rugăciunile de la Sf. Slujbe, Biserica ne pregătește, treptat, pentru întâmpinarea cu cuviință a Sfântului și Marelui Post. Este vorba de o pregătire specială, care se desfășoară după anumite slujbe cuprinse în cartea liturgică numită Triod, fapt pentru care cele zece săptămâni care ne despart de măritul praznic al Învierii poartă numele de “perioada Triodului”. Este o perioadă de neîncetate strădanii duhovnicești – pocăință, rugăciune și fapte bune -, prin practicarea cărora înlăturăm ce este rău în noi și primim cu sufletul curat pe Cel ce a biruit moartea, prin Înviere, ca să înviem și noi către o viață nouă.

Dar pe lângă slujbele impresionante din cartea Triodului, Biserica a rânduit și citirea unor pericope evanghelice la Sf.

Liturghie, alese tocmai în vederea refacerii vieții noastre duhovniceș ti. În această primă duminică din Perioada Triodului s-a rânduit citirea unei pericope scurte, dar plină de învățătură, și anume parabola Vameșului și a fariseului, rostită de Mântuitorul.

Presupunem că întâmplarea n-a fost imaginată de Mântuitorul, ci a fost luată din viața de toate zilele, în vremea când trăia El însuși pe pământ, pentru că toți cei ce apar în paginile Sf. Evanghelii au fost persoane reale, prezentate de Mântuitorul ascultătorilor Săi și tuturor celor ce vor auzi sau vor citi cuvântul Său peste veacuri ca modele nemuritoare, pozitive sau negative, actuale oricând și oriunde.

Motivul rostirii acestei parabole, precum și cei cărora le era adresată sunt arătate în cuvintele: “Către unii care aveau despre sine încredințarea că sunt drepți și priveau de sus pe ceilalți, a rostit Isus pilda aceasta” (Luca 18, 9). Scopul pildei este arătat, deci în mod clar. Ea biciuia păcatul mândriei celor ce se credeau drepți și disprețuiau pe ceilalți oameni. Erau vizați fariseii, pe care nu o dată i-a certat Isus, numindu-i “morminte văruite”, “pui de năpârci” etc. Sunt vizați toți fariseii, din toate timpurile, care sunt sau li se pare că sunt cu ceva mai buni, că au dreptul să blameze și să disprețuiască pe alții, numindu-i “răi”, “oameni pierduți”, pentru că nu urmează plăcerile lor.

“Doi oameni, spune pilda, s-au suit la Templu ca să se roage, unul fariseu, celălalt vameș” (Luca 18, 10). Faptă necesară și vrednică de laudă. Căci ce poate fi mai de folos și mai necesar pentru un suflet omenesc decât să-l preamărească pe Dumnezeu prin rugăciune în casa Sa. Căci rugăciunea este o înălțare după fire, cu duhul. E o suire a minții și a inimii către Dumnezeu, o mutație în conștiință, care duce după sine schimbare în întreaga făptură.

Fariseul era un om ce făcea parte dintr-o grupare religioasă care se străduia să păzească cu strictețe toate prevederile legii vechi cu privire la posturi, spălări rituale și alte obligații față de templu. Ei puneau accentul pe păzirea formelor exterioare ale legii, pe litera ei, fără să încerce să-și însușească fondul sau duhul ei, prin ridicarea vieții lor spirituale pe o treaptă mai înaltă, concretizată în dragoste față de Dumnezeu și de semeni. Tocmai pentru că erau “împlinitori ai legii” numai după cele din afară, pe când inima lor rămânea plină de mândrie, de invidie și de pofte, Mântuitorul îi mustră cu asprime.

Această purtare a lor ne-o demonstrează convingător însuși fariseul din evanghelia de astăzi. Îndată ce a intrat în templu, el este stăpânit de duhul mândriei, începe să-și arate virtuțile către cer, prezentându-se pe sine astfel: “Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri sau ca acest vameș… Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câștigă” (Luca 18, 11-12).

Cu alte cuvinte, fariseul încearcă să-și dea singur un certificat de comportare corectă, să se autorecomande lui Dumnezeu, căruia îi vorbea de la egal la egal, uitând cuvintele înțeleptului Solomon care sfătuia: “Să te laude altul și nu gura ta, un străin și nu buzele tale” (Prov. 27, 2). Deci, mândria făcea parte integrantă din ființa fariseului, îi definea personalitatea.

Fariseul pare mulțumit de el însuși. Și totuși, pătimește chiar în interiorul lui. Pătimește de răul fundamental, de începutul păcatului, de mândrie, de orgoliu, de acel păcat despre care Sf. Ioan Scărarul merge până la a socoti că “cel trufaș nici nu mai are nevoie de demon, el a ajuns să-și fie singur demon și dușman”.

Fariseul se iubește pe sine atât de mult, încât iubirea pentru ceilalți și pentru Dumnezeu se mistuie, se pierde în sine. El și-a devenit sieși idol. “Eu însumi idol m-am făcut”, cum spune Sf. Andrei Criteanul. În rugăciunea lui sunt prezenți și Dumnezeu, și aproapele, și el însuși. Dar Dumnezeu este invocat pentru a-I mulțumi că i-a dat lui, fariseului, să nu fie ca ceilalți oameni păcătoși; pe apropele îl pomenește pentru a-l ponegri și osândi; pe sine pentru a se înălța.

Cu totul diferit ni se prezintă atitudinea și rugăciunea vameșului, om încărcat cu păcate, disprețuit ca și Zaheu, pentru păcatele legate de însuși munca lui de vameș, dar care, tocmai de aceea vine la templu, mânat de acea frământare a conștiinței care l-a determinat și pe Zaheu Vameșul să-L caute, să-L vadă pe Isus.

Această frământare a conștiinței îl face să nu îndrăznească nici măcar ochii să și-i ridice la cer, către Tatăl ceresc, pe care știa că L-a supărat prin faptele sale.

“A stat deoparte și nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci își bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv, mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

Deci vameșul, prin atitudinea lui, ca și prin această rugăciune scurtă, își confruntă viața cu poruncile dumnezeiești și cere smerit îndurare de la Dumnezeu. Nu se laudă cu nici una din faptele sale bune, pe care, desigur, le va fi făcut și el, ci le trece sub tăcere, nu condamnă pe nimeni, ci dimpotrivă, doar pe el, apelând la milostivirea lui Dumnezeu, simțindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său.

Rugăciunea lui e o durere, un suspin izbucnit din inima plină de căință.

Mântuitorul, după ce pune în paralelă pe acești doi oameni, pe care îi judecă după cele “dinlăuntrul lor”, după inima lor, își încheie parabola cu o sentință: “zic vouă, că acesta (vameșul) s-a coborât la casa sa mai îndreptat decât acela (fariseul). Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine, se va înălța” (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, vameșul “s-a îndreptat” și s-a “înălțat” prin smerenie iar fariseul s-a osândit prin mândrie.

Ne putem da seama ușor că Mântuitorul a vrut să scoată aici în evidență un păcat: mândria, și o virtute: smerenia. Din aceste motive, parabola a fost, este și va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, fățarnici și prefăcuți au trăit și vor trăi întotdeauna.

După învățătura Bisericii noastre mândria, adică prețuirea de sine peste măsură, cu cele două componente ale ei, nesocotirea lui Dumnezeu și desconsiderarea aproapelui, ocupă primul loc între cele șapte păcate numite “capitale”, care, la rândul lor, fac parte din păcatele socotite “grele” sau “de moarte”.

Mândria este un permanent focar de păcate, un izvor de nenorociri nu numai pentru cel stăpânit de ea, ci și pentru cei din jur. Ea a prăbușit pe Lucifer și pe îngerii lui, întrucât a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, ajungând din slava cerului în prăpastia iadului și prefăcându-i din îngeri luminați, în diavoli întunecați.

Din mândrie a pierdut Adam raiul; din mândrie și din dorință de stăpânire asupra altor popoare au pierit atâția conducători în decursul veacurilor.

Una e judecata lui Dumnezeu, alta e judecata oamenilor.

Fariseul nu s-a văzut “fariseu”, dar vameșul s-a văzut “vameș”: păcătos, neliniștit de starea lui, nemulțumit de el însuși. El nu-și dă sentința dreptății, nu se mântuiește pe sine, ci strigă ajutor de la Dumnezeu și Dumnezeu îi răspunde: “Mai îndreptat s-a întors acesta”. Mai îndreptat nu pentru că se văzuse el “drept”, ci pentru că văzuse drept, exact starea unui suflet care strigă după ajutor.

În viața duhovnicească, “cazi singur dar nu te ridici singur”. Îți întinde cineva mâna și împreună te ridici. Strigătul însuși e începutul ridicării. De aceea zice Mântuitorul că vameșii și păcătoșii merg înainte în Împărăția lui Dumnezeu. Aici se descoperă taina, puterea pocăinței, a căinței – smerenia.

Există și azi atâția oameni stăpâniți de păcatul mândriei, împreunată cu dorința nestăpânită și nejustificată prin vreun merit personal, de-a ajunge numaidecât la mărire și laudă în societate.

Întâlnim destui oameni chinuiți fără încetare de aroganță, invidie și ură față de semenii lor, oameni ce stau într-o permanentă izolare și înstrăinare față de societatea în mijlocul căreia trăiesc, închiși în turnul propriei lor mândrii și ambiții deșarte. Omul mândru – expresie a egoismului negativist, separatist și antisocial-, nu acceptă pe nimeni să fie ca el, și cu atât mai mult, mai presus de el, considerându-se superior celor din jur. Arogant față de subalterni, invidios față de colegii săi merituoși, dușman al superiorilor, intrigant și vanitos, omul mândru nu-și poate găsi pacea interioară și echilibrul sufletesc.

Viața de toate zilele ne arată că mândria lor se va prăbuși, adeverindu-se cuvântul Scripturii care zice că: “Domnul a surpat pe cei mândri cu scaunele lor și a pus pe cei blânzi în locul lor” (Siroh. 10, 15) și că “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”(Iacob 4, 6; I Petru 5, 5).

Cu totul altfel se prezintă virtutea smereniei, pe care am putea să o definim, ca o recunoaștere a faptului că noi atârnăm întru toate de Dumnezeu, că suntem nedesăvârșiți și supuși păcatului. Smerenia este virtutea care te face să ai în permanență conștiința că nu ești desăvârșit, te face să-ți recunoști greșelile și să ceri iertare de la Dumnezeu, prin rugăciune. De aceea pe bună dreptate scria Sf. Ioan Gură de Aur că “smerenia face din om înger și-i înalță sufletul la cer”, iar Fericitul Augustin, fiind întrebat care este drumul cel mai sigur pentru a dobândi împărăția lui Dumnezeu, a răspuns: “Primul drum este smerenia, al doilea smerenia și al treilea tot smerenia”.

În adevăr, după cum mândria este începutul oricărui păcat, tot așa și smerenia este temelia tuturor virtuților. Este o virtute exclusiv creștină, pe care păgânii nu au cunoscut-o, niciunul dintre filosofii lumii vechi n-a predicat-o. Ea a fost propovăduită pentru prima oară de Domnul Isus Hristos, atât prin cuvânt, cât și prin pilda vieții Sale. Adevărata ei valoare stă în faptul că însuși Mântuitorul, după ce a luat “chip de rob” prin întrupare, “s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe cruce” (Filip 2, 8), după cum spune Sf. Apostol Pavel.

Domnul Isus Hristos a pus în practică această virtute la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor Săi, poruncindu-le ca “precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13, 15). Și tot El a zis: “Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iar Sf. Apostol Pavel se consideră pe sine” cel dintâi între păcătoși” (I Tim. 1, 15), sau, “cel mai mic între apostoli și chiar nevrednic de acest nume, fiindcă în tinerețe a prigonit Biserica lui Dumnezeu, arătând că toată strădania lui misionară nu este de la sine, ci i s-a dat prin harul lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 9-10).

Virtutea smereniei a împodobit, în decursul veacurilor primare, atâția sfinți și mucenici; în fața unei lumi păgâne, pline de mândrie și desconsiderare a demnității umane, ea a cucerit sufletele și a îmblânzit neamurile barbare. Ea este virtutea specifică tuturor acelora care s-au identificat întru totul cu Hristos și au trăit în duhul învățăturii Lui, au lucrat cu dăruire și în tăcere pentru binele omului și al societății.

Smerenia a fost floarea minunată care a încolțit în sufletele nobile ale adevăraților înțelepți ai lumii, care prin eforturi deosebite au contribuit, cu razele binecuvântate ale învățăturii lor, la progresul material și spiritual al omenirii. În duhul smereniei au trăit, au muncit și au luptat înaintașii noștri, eroi ai neamului și ai credinței.

Cu toții trebuie să știm că smerenia ne deschide ușa și izvorul harului. Ne deschide ușa pentru a ne așeza la locul nostru, în starea noastră adevărată, exact ceea ce suntem față de Dumnezeu și față de semeni. Față de semeni, cum zice Sf. Apostol Pavel: “Socotind pe altul mai în cinste decât pe mine” (Filip. 2, 3), și așa primesc, învăț de la toți. Față de Dumnezeu, de făptura lui, îi ofer posibilitatea de a mă zidi din nou. Căci El este nu numai Judecătorul, ci mai întâi pe veci Ziditorul meu care mă poate înnoi radical și mereu, chiar din moarte. Și această conștiință îmi dă speranță, bucurie, viață.

Pentru aceasta, pilda citită astăzi trebuie să ne fie un îndemn și pentru noi pe de o parte, ca să nu cădem, în anumite împrejurări ale vieții, în păcatul fariseului, iar pe de altă parte, ca să ne străduim să urmăm exemplul luminos al vameșului care și-a recunoscut păcatele și a cerut iertare “cu duh umilit, inimă înfrântă și smerită” (Ps. 50, 19).

Să recunoaștem că nu suntem decât niște ființe mărginite, cu nimic mai buni sau mai inteligenți decât alții, că suntem supuși greșelii și în această situație suntem datori să cerem iertare, ajutor și binecuvântare de la Dumnezeu, Părintele tuturor.

Să nu ne atribuim niciodată calități și merite pe care nu le avem, sau le avem într-o măsură redusă, ci dimpotrivă, să fim exigenți cu noi înșine, să ne supunem unei autoexaminări riguroase, să căutăm să ne depășim în muncă și în practicarea virtuților privind la exemplele luminoase pe care ni le oferă istoria sau unii din semenii noștri de azi. Să fim stăpâniți mereu de sentimentul de dragoste, de înțelegere și bunăvoință față de toți oamenii, indiferent de neam, de credință, de grad de cultură sau poziție socială, ca împreună cu ei să fim lucrători pentru binele omului și al societății. Să nu ne lăsăm conduși de ambiții personale și interese egoiste care distrug unitatea familiei, a instituțiilor și a neamului. Să nu disprețuim pe nimeni, nici chiar pe păcătoși, așa cum a făcut fariseul, căci ar însemna să-l judecăm pe Dumnezeu însuși, care a dat unuia cinci talanți, altuia doi și altuia numai unul. Dimpotrivă, să încercăm să-i ajutăm și pe cei cu talanți mai puțini sau pe cei care au apucat pe un drum greșit în viață, să le întindem o mână de ajutor, să-i ridicăm și să-i facem folositori societății.

Iar când venim la biserică, mai ales în aceste zece săptămâni ale Triodului, să ne curățim inima de orice umbră de mândrie, iar în locul ei să așezăm mai multă dragoste, mai multă bunătate, mai multă smerenie, ca astfel să ne întoarcem acasă ca și vameșul, adică mai “îndreptați”, “mai înnoiți” cu duhul. Să repetăm totdeauna rugăciunea vameșului din Evanghelia de azi: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”, un model veșnic de rugăciune scurtă, sinceră și smerită.

În același timp, să rostim și sfânta rugăciune a Sf. Efrem Sirul, un adevărat model de rugăciune a smereniei, care se rostește în toată perioada Triodului: “Doamne, și stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii Tale. Așa, Doamne, împărate, dăruiește-mi să văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor”. Amin.

Ritul bizantin