Start > Ritul bizantin > Puterea rugăciunii

Puterea rugăciunii

8 February 2008
1,954 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info
Duminica a XVII-a după Rusalii (a Canaanencei)

Sfințenia, învățătura și faptele dumnezeiești ale Mântuitorului nostru Isus Hristos au atras în jurul său suflete împovărate de păcate, cerând iertare, și ființe căzute sub povara urmărilor păcatului, cerând izbăvire. Nenumărate sunt exemplele transmise nouă de Sfintele Evanghelii în care vedem săraci și bogați, bolnavi și păcătoși, iudei și păgâni plecându-și genunchii la pământ, bătându-și piepturile și strigând: “Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Marcu 10, 47).

În afară de Palestina, spre nord-vest, pe malul Mării Mediterane, prin urmare dincolo de ținutul unde Isus avea să-și îndeplinească chemarea, se găseau două cetăți – Tirul și Sidonul.

În această parte a pământului făgăduinței s-a dus Mântuitorul, într-o zi, împreună cu ucenicii, și acolo l-a întâmpinat pe drum o femeie localnică, o cananeancă, care se apropie de Isus, strigând: “Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită de un demon!” (Mat. 15, 22). Aceste vorbe, într-un ținut păgân, nedumeresc. Știau, oare, și ei că din neamul lui David se va naște un izbăvitor de păcate și de dureri? Isus tăcu. Poporul ales nu dăduse dovadă deplină că respige mâna Providenței, astfel încât, chemarea celorlalte neamuri spre a se împărtăși și ele de binefacerile mântuirii era lucru pentru mai târziu. De aceea, la rugămintea ucenicilor de a asculta pe această femeie îndurerată, Isus răspunde: “Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale Casei lui Israel”. Dar cananeanca a stăruit: “Doamne, ajută-mă”, a spus din nou, închinându-se. Acum Isus a dat un răspuns hotărât: “Nu este bine a lua pâinea copiilor și a o da câinilor”.

Răspunsul pare aspru, dar este adevărat. Învățătura evanghelică este, într-adevăr, “pâine” pentru viața noastră. Și ca să înțelegem acest răspuns, trebuie să ne plasăm în contextul vieții contemporane lui Isus. Pentru evrei, toți cei care nu erau evrei și nu erau de religie mozaică, erau socotiți câini, neoameni.

Cananeanca știa acest lucru, de aceea nu s-a supărat de aceste vorbe. O înțelegere deosebită a lucrurilor omenești o făcea să nu se simtă jignită de această asemănare dintre ea și animalul care trece în ochii omului drept cel mai lipsit de milă, deși e tovarășul lui credincios. Ba chiar a părut să accepte insulta, căci a răspuns: “Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din firimiturile care cad la masa stăpânilor lor”. Răspunsul acesta era un semn că în sufletul femeii credința descoperise marea taină a mântuirii, de care avea să se împărtășească nu “poporul ales”, ci toate neamurile de pe pământ.

Căci Isus a venit să schimbe o religie, s-o universalizeze, să schimbe mentalitățile oamenilor, să-i transforme. “Mare este credința ta”, a zis Mântuitorul către femeie, în timp ce fiica ei, acasă, se izbăvea de chinul duhului celui rău, de care era stăpânită.

Minunea aceasta este plină de adânci învățăminte pentru noi.

Ceea ce i-a deschis mintea acestei femei îndurerate și a împins-o să stăruie în rugăciune a fost puterea lăuntrică a credinței care a covârșit toată păgânătatea în care se născuse și trăise până în momentul acela. Razele acestei puteri pot străbate orice taină a vieții și a lumii, dând cugetului nostru darul înțelegerii, iar voinței noastre, puterea neînfrântă de a lupta. Credința ei dărâmă întunericul păcatului, care oprea până acum valul mântuitor al harului lui Dumnezeu, iar smerenia ei este albia curată în care se adună râurile vieții dumnezeiești, pentru a face să crească bucuriile vieții omenești și să dea roade bogate.

Femeia cananeancă este modelul pe care Sfânta noastră Biserică ni-l pune înainte, pentru a ne încuraja și întări în duhul credinței și al rugăciunii. Credința și rugăciunea sunt marele și nesecatul nostru izvor de putere și mângâiere. Dar minunea vindecării fiicei cananeencii ne aduce din nou aminte că Isus Hristos a venit în lume să tămăduiască toată boala și neputința din popor (Mat. 4, 23), dar, în același timp, ne reamintește că El a adus o învățătură nouă, o învățătură dumnezeiască și mântuitoare, pe care noi, creștinii, în calitate de ucenici ai săi, avem datoria sfântă să o cunoaștem și să ne întocmim viața noastră de fiecare zi după învățăturile Sale.

Una din caracteristicile învățăturii și activității Mântuitorului nostru Isus Hristos este îndurarea Sa, mila nemărginită față de omul nefericit. De nenumărate ori Isus a suspinat alături de cel sărac, de orfan și de bolnav. Sf. Apostol Matei ne istorisește în Evanghelia sa că Isus străbătea satele și orașele Palestinei propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și vindecând neputințele mulțimilor, de care îi era milă, că “erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor” (Mat. 9, 36). Această milă trăită de Isus Hristos în adâncul sufletului său l-a îndemnat să stea alături de cei suferinzi și să le aline durerile. Sănătate, hrană și viață, ceea ce este mai de preț omului pe acest pământ, a dat Isus celor ce credeau în El. Dar pe lângă acestea, El s-a dat pe sine însuși ca jertfă de răscumpărare a omului din robia morții și a păcatului. Până la răstignirea și învierea Lui, sufletul avea după moarte un singur drum: drumul iadului. Moartea și învierea lui Isus Hristos au sfărâmat încuietorile iadului și au deschis ușile raiului. Acum sufletul omului are, după moarte, două drumuri: al iadului și al raiului, și merge pe drumul pe care și l-a pregătit în viața aceasta.

Îndurarea Domnului Isus Hristos, manifestată față de iudei, samarineni, cananeieni, drepți și păcătoși, este îndurare dumnezeiască. Îndurarea lui Dumnezeu față de credincioși este vie și activă și astăzi. Semnul văzut, mereu în lume, prin care Dumnezeu își manifestă mereu îndurarea Sa, este Biserica. În ea trăim strâns uniți sub conducerea capului ei suprem și nevăzut, care este Mântuitorul nostru Isus Hristos. În ea ne îmbrăcăm, prin Taina Sfântului Botez, în Isus Hristos, cum zice Sf. Apostol Pavel: “Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galat. 3, 27), devenind astfel, mădulare ale trupului său.

Îndurarea lui Dumnezeu se manifestă față de noi și prin harurile pe care le revarsă peste fiii Săi. Noi știm că în Biserică, în calitate de trup tainic al lui Hristos, în care locuiește Duhul Sfânt, care s-a pogorât peste ea în ziua Cincizecimii, există comoara de har divin, adică puterea dumnezeiască ce izvorăște din Sfânta Treime și care, prin Sfintele Taine și rugăciunile Bisericii, este împărtășit credincioșilor. Acest har curge ca un izvor de apă cristalină. Oricine poate veni să guste din el, să-și astâmpere setea sufletului, să-și ușureze conștiința de păcate, să-și aline durerile care nu-și găsesc tămăduire în altă parte.

Manifestarea îndurării lui Dumnezeu în lume este o înaltă școală dumnezeiască la care toți credincioșii învățăm că și noi avem datoria să manifestăm o îndurare asemănătoare față de semenii noștri. Această îndurare dumnezeiască manifestată de Dumnezeu prin Fiul Său, prin Biserica Sa și prin harurile Sale revărsate asupra credincioșilor a fost înțeleasă în toată profunzimea ei de către primii creștini. Îndurarea față de aproapele lor era virtutea cea mai scumpă, care ne-a rămas descrisă de prima istorie a creștinismului, Faptele Apostolilor. Aici găsim comunitatea către care credincioșii au tins în toate timpurile, având la temelia ei dragostea creștină.

Această dragoste creștină a trecut peste veacuri și și-a adus roadele sale din belșug. Dacă ne gândim numai la sec. al IV-lea, ne apar în fața ochilor sufletești chipurile luminoase ale Sfinților Trei Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan. Prin grija lor față de cei în suferință, au apărut spitale pentru bolnavi, cămine pentru copii abandonați și bătrâni, cantine pentru săraci, văduve și orfani.

În lumina învățăturii și practicii creștine, respectată de creștinismul ortodox, Biserica Ortodoxă Română a organizat, de la începuturile ei, instituții de îngrijire a bolnavilor, în care se manifestau mila și îndurarea creștină învățate de la Isus Hristos.

Dacă ne gândim numai la bisericile bolnițe din jurul marilor mănăstiri, în care cu dragoste creștină erau îngrijiți nu numai călugării, ci și credincioșii care veneau să se tămăduiască de bolile sufletești și trupești. În atmosfera de bunătate, compătimire și răbdare care împreună formează înalta virtute a milei sau îndurării, și-au format credincioșii Bisericii noastre specificul lor de a fi, de a simți și de a trăi. Această virtute, cunoscută numai în creștinism, trebuie să o manifestăm în viața noastră de fiecare zi, față de rude, față de aproapele, față de străini, față de cunoscuți și față de necunoscuți.

La întrebarea: Cum poate creștinul îndeplini această învățătură și practică a Mântuitorului Isus Hristos de a da hrană, sănătate și viață aproapelui său, răspunsul, în lumina învățăturii creștine, este simplu.

Acolo unde există dragoste adevărată, dragoste creștină, nimic nu este imposibil. Hrană, sănătate și viață poate da fiecare aproapelui său oriunde trăiește, oriunde muncește, oriunde există. Avem posibilitatea să dăruim și să facem binele oricând și oriunde. În jurul nostru, datorită condițiilor nefericite de viață în care trăim, avem bolnavi, săraci, nefericiți cărora trebuie să le întindem o mână de ajutor. De aceea, când ni se cere, când se fac colecte pentru ajutorarea acestor nefericiți, deși de multe ori nu-i cunoaștem, sunt frații noștri, dacă îi ajutăm pe ei din bunurile noastre materiale, înseamnă că, asemenea lui Hristos, dăm hrană celor flămânzi. Dacă nu putem să facem milă cu hrană trupească, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață să practicăm îndurarea spirituală, prin cuvântul bun și înțelept, care este de multe ori mai folositor decât pâinea cea de toate zilele. O vizită la un bolnav, un cuvânt de mângâiere, de încurajare, de îmbărbătare dau totdeauna o putere sufletească, o încredere în Dumnezeu și în forțele personale, care sunt factori puternici de ușurare a bolii. Prin aceasta putem spune că am reușit să îmbunătățim starea sănătății bolnavului.

Dar în viața creștină, o valoare încă și mai mare o are sănătatea sufletească, a cărei lipsă atrage boala trupească, după cum vedem din cuvintele rostite de Mântuitorul către slăbănogul vindecat la lacul Vitezda: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie mai rău” (Ioan 5, 14). Aici, câmpul de activitate al creștinului este nelimitat: rugăciune către Dumnezeu ca să se ferească și să scape de păcat, îndreptarea de pe calea neștiinței și a nepriceperii, sfatul înțelept când cineva are nevoie de el, mângâiere în vreme de întristare, ajutor în vreme de necaz și primejdii sunt numai câteva din mijloacele prin care ne manifestăm grija pentru sănătatea sufletească și trupească a aproapelui nostru.

Să ne străduim a împlini voia lui Dumnezeu cu convingerea că suntem fiii aceluiași Părinte ceresc, că Biserica ne este mamă, că suntem mădularele trupului tainic al lui Hristos, că ne împărtășim din același har dumnezeiesc și vom simți îndurarea și binecuvântarea lui Dumnezeu peste noi. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin