Predici

Privind în jur, putem observa cu uşurinţă că una din constantele care caracterizează lume a de astăzi este schimbarea. Suntem atât de obişnuiţi cu schimbările încât nu lăsăm să treacă nici o zi fără să facem o schimbare sau să ne dorim una. Am putea spune ca schimbarea a devenit viciul secolului nostru … un ceva fără de care nu putem trăi. Şi deşi vedem că aceste schimbări dese dau o oarecare instabilitate vieţii noastre, atât la nivel personal cât şi la nivel social, continuăm să ne dorim schimbări. De fapt cred că a devenit modul nostru de a trăi speranţa: ne dorim schimbări, sperând că o astfel de nouă schimbare ne va aduce ceva mai bune. Însă ducând o astfel de viaţă riscăm să ajungem să facem schimbări de dragul schimbărilor, uitând că până la urmă orice schimbare are un scop şi trebuie să ne conducă şi să ne apropie de ceva … de cineva!

Cu siguranţă, şi în urmă cu aproape două săptămâni când am început acest timp binecuvântat al postului, am început prin a ne dori schimbări în viaţa noastră. Am dorit să ne schimbăm viaţa: să petrecem mai mult timp în prezenţa lui Dumnezeu, să fim mai buni cu cei din jur şi astfel să transformăm această viaţă într-o viaţă mai bună. Ar fi prematur să ne întrebăm deja dacă am reuşit sau nu. În schimb, în lumina Liturgiei Cuvântului de astăzi, mai ales a fragmentului Evanghelic, cred că e momentul să ne facem o examinare a conştiinţei având în vedere câteva întrebări: dacă ceva trebuie schimbat, ce este acest ceva ce trebuie schimbat; încotro trebuie să se îndrepte schimbarea aceasta; care este gândul care ne poate motiva şi ne poate ajuta să trăim într-adevăr această schimbare a vieţii aşa cum doreşte Dumnezeu? Şi cred că o astfel de examinare este cu atât mai benefică acum, când fragmentul evanghelic ni l-a prezentat pe însuşi Isus schimbându-se la faţă, cu cât dincolo de acest moment al schimbării la faţă putem întrezări o adevărată dezvăluire a frumuseţii şi a măreţiei divine şi o învăţătură despre rolul acestei măreţii în transformarea vieţii creştine.

Într-adevăr Isus s-a schimbat la faţă, dar a făcut acest lucru pentru a da astfel posibilitatea celor trei apostoli care îl însoţeau să contemple frumuseţea şi măreţia divină. Isus nu a săvârşit acest gest de dragul schimbării. Iar dacă Biserica ne prepune astăzi spre aprofundare acest moment din viaţa lui Isus, o face pentru a ne reaminti fiecăruia dintre noi de prezenţa unei fărâme din această frumuseţe şi măreţie divină şi în sufletul nostru.

Privind în viaţa noastră constatăm cu uşurinţă că şi noi ne schimbăm de atâtea ori la faţă ( “facem feţe, feţe” ). Dar de câte ori aceste schimbări ale feţei lasă să transpară frumuseţea şi măreţia divină care sunt prezente în fiinţa noastră?

Cred că adesea ne schimbăm fie modul cum arătăm, fie modul cum trăim, dar făcând acest lucru uităm să orientăm aceste schimbări spre acel scop pe care trebuie să îl aibă cu adevărat; uităm că prin schimbările noastre exterioare noi suntem chemaţi să dezvăluim tot mai mult ceea ce este cu adevărat în noi şi constituie adevărata noastră demnitate – faptul că suntem creaturi ale lui Dumnezeu, copiii săi preaiubiţi. Şi probabil de multe ori ajungem să ne întrebăm de ce nu reuşim să facem acest lucru … deşi ni-l dorim atât de mult. Cred că fiind sinceri răspunsul îl găsim în faptul că adesea chiar noi înşine uităm de această demnitate care se află în fiinţa noastră. Iată de ce Liturgia Cuvântului de astăzi invitându-ne să privim la Isus care dezvăluie măreţia sa divină, ne invită de fapt să ne reamintim că această măreţie se afla şi în noi înşine, în fiinţa fiecărui om.

Astfel, Evanghelia de astăzi prezentându-ne această schimbare la faţă a lui Isus, ne propune ca contemplând minunăţia şi frumuseţea divină, trăind stupoarea în faţa acestei frumuseţi, să ne reamintim cât de important este să ascultăm de acel glas care ne vorbeşte şi ne conduce spre înalt. Doar făcând acest lucru vom reuşi cu adevărat să ne schimbăm şi noi viaţa, dar nu o schimbare doar de suprafaţă, ci o schimbare adevărată care va însemna o devenire tot mai conformă cu această demnitate pe care ne-o dă prezenţa vieţii divine în fiinţă noastră.

În încheiere aş vrea să citez câteva rânduri scrise de un tânăr. Nu ştiu dacă sunt in favoarea sau împotriva schimbării, dar ştiu cu siguranţă că sunt în favoarea devenirii:

Ani de zile am fost un om nervos.
Eram neliniştit , deprimat şi egoist.
Şi toţi continuau să-mi spună să mă schimb.
Şi toţi continuau să-mi spună cât sunt de nervos.
Şi eu simţeam ca şi ei şi eram de acord cu ei.
Şi voiam să mă schimb.
Şi nu reuşeam oricât m-aş fi străduit.
Ceea ce mă durea cel mai mult era faptul că şi cel mai bun prieten al meu continua să-mi spună cât sunt de nervos.
Şi el continua insistent: să mă schimb.
Şi eu eram de acord cu el şi nu puteam să mă supăr pe el.
Şi mă simţeam neputincios şi înşelat.
Apoi, într-o zi mi-a spus:
“Nu te schimba, rămâi cum eşti.
Nu contează dacă te schimbi sau nu.
Eu te iubesc aşa cum eşti;
nu pot să nu te iubesc!”
Acele cuvinte au sunat ca o muzică pentru urechile mele:
“Nu te schimba! Nu te schimba! Nu te schimba … te iubesc!”
Şi m-am relaxat şi m-am simţit reînviat.
Şi o minune a minunilor … m-am schimbat!
Acum ştiu că nu puteam să mă schimb de-adevăratelea, pentru că nu găsisem încă pe cineva care să mă iubească indiferent dacă aş fi schimbat sau nu.
Aşa mă iubeşti tu, Doamne!

pr. Felix Roca jr Ritul latin