Predici

Pregătirea activităţii publice - aşa se numesc cele două capitole din care am citit astăzi la evanghelie (cap. 3-4). După ele urmează Predica de pe munte. Duminica trecută am ascultat mărturia lui Ioan Botezătorul. Duminica aceasta ne batem capul să răspundem la această întrebare: “Oare Cristos este împărţit?”. Mă refer la faptul că fiecare/mulţi dintre voi, asemenea corintenilor, spun (fac, cred, gândesc, speră, iubesc) altceva.

Suferim cu toţii, mai mult sau mai puţin de fragmentism. Trăim o viaţă fragmentată. Existenţa noastră este compusă din fragmente, bucle de timp, de viaţa pură, de clipe – unele mai diferite (pestriţe) decât altele. “Dar ce: Oare Cristos este împărţit?”

În ceea ce priveşte fragmentismul vieţii de credinţă evidenţiez doar trei situaţii:

Prima. Fragmentismul cauzat de o persoană. Când spun persoană mă gândesc la totalitatea însuşirilor ce derivă de aici. Mă opresc spre exemplificare doar la una dintre ele: a gândi (şi cu voce tare). Persoana “foarfecă” este cea care, chiar şi în gândul rostit (sau mai ales în el), alege să placă mai mult prin cuvinte decât prin fapte şi consideră că, în ultimă instanţă, nu gândurile slujesc gânditorului, ci gânditorul slujeşte gândurilor. Şi taie, şi taie, şi taie pe toţi şi de toate care nu înţeleg să pună punct şi s-o ia de la capăt. “Dar ce: Oare Cristos este împărţit?”

A doua. Fragmentismul ca o terapie şoc. Scopul principal: agravarea (acutizarea) unui anumit derapaj, cu sau fără intenţie. Seamănă cu un buton pe care se apasă şi se întrerupe sau, dacă vreţi, se taie filmul. “Apeşi, deci exişti!” Spre binele pacientului… român, de data asta. “Dar ce: Oare Cristos este împărţit?”

A treia. Poate cea mai tulburătoare. Fragmentismul ca o “valoare izbăvitoare”. Însuşi discursul despre valoare presupune o fragmentare între legi, principii, reguli pe de o parte şi “valori” pe de altă parte. Marele rău al acestei situaţii este culmea fragmentării care constă în a reduce (totul) la o singură valoare: eu. Mai precis, eu şi plăcerile mele, eu şi confortul meu, eu şi fericirea mea.

Consecinţe. Simplific puţin pentru că mi-am amintit cu drag de profesoara de matematică din liceu. Avea o vorbă: “de ce simplu, când se poate complicat?”. O spunea ori de câte ori umpleam tabla de calcule inutile. Aşa eram noi atunci. Mai complicaţi.

Aşadar, simplificând. Tot trei sunt şi consecinţele:

Prima. Nu orice context vital (sau mod de viaţă dacă vreţi) se potriveşte cu chemarea, urmarea şi vestirea lui Isus Cristos. Oricât am încerca noi să fragmentăm lucrurile: nu Matei este cel care aude “vino după mine şi te voi face vameş de suflete”; nici tânărul bogat “vino după mine şi te voi face Fond Monetar Internaţional”. Exagerez. O fac pentru că aş vrea să ne întrebăm în mod serios şi noi: “Dar ce: Oare Cristos este împărţit?” Nicidecum, el i-a spus doar lui Petru şi lui Andrei să vină ca să fie făcuţi pescari de oameni.

A doua. O educatoare îi observa pe copiii din grupă în timp ce desenau. Se plimba prin sala de clasă ca să vadă lucrarea fiecăruia. Când ajunse la o fetiţă care lucra de zor, o întrebă ce desenează. Fetiţa îi răspunse:

-«Păi, de-acum o să ştie.»

Micuţa avea ideea sa şi socotea că Dumnezeu este aşa cum credea ea. Ceva asemănător, însă, ni se întâmplă multora dintre noi.

Ideea corectă de Dumnezeu este aceea pe care Isus ne-a revelat-o. Primul lucru pe care trebuie să-l ştim despre Dumnezeu este că el este mult mai mult decât pot eu gândi sau înţelege şi, din acelaşi motiv, este mai mult decât mă poate Isus învăţa. Nu pentru că Isus nu l-ar cunoaşte în totalitate pe Tatăl (Mt 11,27), ci pentru că eu nu am capacitatea de a înţelege tot ceea ce Isus cunoaşte.

Doar în Cer îl putem vedea şi cunoaşte: “vom fi asemănători lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,2). Pe pământ, calea pentru a avea o idee corectă, chiar dacă nu completă, de Dumnezeu, nu este desenul fetiţei şi nici al meu. Calea este Evanghelia.

“Magii au întrebat despre Salvator la palatul lui Irod. Noul Rege era foarte diferit faţă de cum se aşteptau. Trebuiau, deci, să înveţe că Dumnezeu este diferit de cum obişnuim să ni-l imaginăm… Iar aceasta înseamnă că acum ei trebuie să fie diferiţi, trebuie să înveţe stilul lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, către tineri la Köln, la ZMT, 20-08-2005).

A Treia. Omul ce suferă de fragmentism ar vrea ca fiul cel mic să nu mai plece de-acasă… ce moştenire?… ce împărţire a averii? Eu te-am făcut, eu te omor!!! El nu vrea să fie diferit, nu vrea să înveţe stilul lui Dumnezeu. Şi aşa îşi imaginează că ar putea convinge pe cât mai mulţi să nu-şi mai ia lumea-n cap, să nu mai ceară împărţirea averii, să viseze pentru totdeauna la iedul de mâncat cu pritenii etc. Sărmanul de el…

Faimosul Luis Pasteur se afla într-o dimineaţă cu mâinile pe masa de studiu, cu degetele apropiate, în formă de pâlnie şi capul înclinat la mică distanţă deasupra mesei. Când termină, îşi ridică capul şi, îndepărtând mâinile, se putu vedea un microscop mic. Un student care îl observase în timp ce stătuse nemişcat atâta timp, îi spuse:

-«Mă gândeam că vă rugaţi.»

-«Aşa-i!» replică omul de ştiinţă. «Îi spuneam lui Dumnezeu lucruri frumoase, deşi nu chiar atât de frumoase cum sunt cele pe care el mi le spune prin intermediul lucrărilor sale.»

Pasteur a fost un om foarte pios. El obişnuia să spună că deoarece avea ceva cunoştinţe ştiinţifice, credea ca un breton (la noi moldovean) şi că, dacă ar cunoaşte mai mult, ar crede ca o bretonă (moldoveancă).

Dacă privim fără prejudecăţi, ne vine uşor să-l descoperim pe Dumnezeu în lucrurile minunate pe care le-a creat. Microscopul şi telescopul ne ajută să vedem. Cu toate acestea, este nevoie să avem ochii limpezi, pentru a vedea clar, neîmpărţit, nefragmentat. Doamne, limpezeşte ochii Bisericii tale şi vindecă fragmentarea privirii ei!!!

pr. Ştefan Ciubotaru Ritul latin