Predici

Astăzi, duminica a patra de peste an, am ascultat una dintre paginile cele mai renumite din Evanghelie. La începutul predicii de pe munte din Evanghelia după Matei întâlnim Fericirile, care au capacitatea de a dărui întregii predici a lui Isus, şi a moralei care e inclusă în aceasta, un ton de bucurie profundă, spirituală.

Isus îşi începe predica, învăţătura, nu printr-o poruncă ci anunţând fericirea completă, căci la aceasta ne conduce repetarea de nouă ori asemenea unui refren de neoprit: “Fericiţi!”. Isus ştie că aceasta este principala şi adevărata problemă a fiecărui om: problema fericirii. Şi vrea să ne asigure că fericirea este posibilă şi la îndemâna tuturor. Dar ne revelează şi conţinutul fericirii. Cine este fericit? Cine este într-adevăr fericit?

Răspunsul lui Isus la această întrebare deranjează mentalitatea curentă precum şi aşteptările comune. Într-adevăr, suntem obişnuiţi cu o cu totul altă idee despre fericire. Vă propun un experiment: dacă avem răbdarea de a organiza şi de a pune cap la cap informaţiile care ne vin zilnic din mass-media în ceea ce priveşte fericirea putem ajunge la un astfel de rezultat: pentru a fi fericiţi e suficient să fiţi tineri, frumoşi şi sănătoşi, să aveţi o inteligenţă suficientă ca să ştiţi să vă descurcaţi, să aveţi un serviciu care vă realizează şi vă procură un sac de bani, o soţie (soţ) frumoasă, glumeaţă şi mereu înţelegătoare, copii educaţi şi autonomi, o casă cât mai mare cu putinţă dar şi o mică locuinţă la mare sau la munte. Iată, nu pare atât de dificilă fericirea. Şi când ne gândim că sunt persoane care chiar cred în astfel de fericiri iluzorii, care sunt sigure că, dacă vor câştiga la 6 din 49 premiul cel mare, cu siguranţă îşi vor schimba viaţa dintr-una nefericită într-una paradisiacă. Obiecţie: dacă cineva este nefericit, neîmplinit înainte de a câştiga la Loto, atunci când va câştiga va deveni cel mult un bogat nefericit sau neîmplinit.

Evanghelia ne propune ideea lui Cristos despre fericire. Prin aceste fericiri, Isus ne descoperă adevăratul chip al lui Dumnezeu, Tatăl tuturor. Numai El este cel care ne poate face fericiţi (El va mângâia, va sătura, va avea milă, etc). Pentru Isus fericirea se găseşte în raportul cu Tatăl ceresc, în comuniunea cu El. Dar cine poate face această experienţă a raportului profund cu Tatăl şi, astfel, a fericirii depline? Cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei milostivi, cei curaţi cu inima etc., adică cei care trăiesc asemenea lui Isus cel sărac, blând, curat cu inima, milostiv. Căci, proclamând fericirile, Isus îşi schiţează autoportretul şi, pe această bază, şi fizionomia discipolului. Dar, mai înainte de acestea, Isus vrea să ne ofere un mesaj despre Dumnezeu. Ne spune cum va acţiona Dumnezeu faţă de oameni. Suntem obişnuiţi să ne preocupăm de ceea ce noi trebuie să facem. În schimb, înainte de aceasta, ar trebui să privim la Dumnezeu care ne este descoperit de Isus în cea de-a treia parte a fericirilor, care ne descriu intervenţia sa în favoarea noastră. Numai datorită faptului că Dumnezeu acţionează pentru mântuirea noastră, Isus poate să ne numească fericiţi în sensul deplin al cuvântului (prima parte din orice fericire). Până la urmă, mesajul lui Isus este un mesaj despre Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne dăruieşte fericirea, ce constă în comuniunea cu persoana sa.

Dumnezeu însă, a dorit să lege cu oamenii un raport de alianţă, un legământ pe care Sf. Scriptură îl compară cu pactul nupţial. De aceea, acţiunea lui Dumnezeu care ne va face fericiţi presupune răspunsul liber al partenerului uman. Este de vorba de atitudinile pe care Isus le descrie în cea de-a doua parte a fiecărei fericiri.

Înainte de toate, “cei săraci cu duhul“. Ceea ce îi caracterizează nu este pur şi simplu lipsa de bunuri pământeşti, ci abandonul plin de încredere în mâinile lui Dumnezeu şi grija de a-i împlini voinţa. Este fizionomia adevăraţilor credincioşi descrisă de profetul Sofonia în prima lectură: “Căutaţi pe Domnul, voi toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia… nu voi lăsa în mijlocul tău decât un popor mic şi sărac, care va nădăjdui în numele Domnului”. Acest portret spiritual al “săracilor Domnului” (care ne este oferit şi de psalmul responsorial) va ajunge la desăvârşire prin Fecioara Maria şi prin Isus. “Cei săraci cu duhul” sunt în primul rând cei umili: aceştia recunosc şi simt că depind de Dumnezeu, că fără Dumnezeu nu ar exista viaţă şi fericire. Au nevoie de Dumnezeu pentru că L-au descoperit drept singura lor necesitate, pentru că El singur ajunge. Aşteaptă cu încredere, întinzând mâinile pentru a primi darul mântuirii, mulţumindu-i pentru acest har şi simţind astfel cum sărăcia lor este copleşită de bogăţia iubirii lui Dumnezeu. Aceasta este esenţa credinţei: “a lor este împărăţia cerurilor”.

În această optică se încadrează şi gândurile pe care Sf. Paul le scrie corintenilor din a doua lectură. Chemându-i la credinţă, Dumnezeu nu a urmat criteriile înţelepciunii şi logicii umane. Într-adevăr, cea mai mare parte dintre ei provenea din clasele sociale cele mai umile şi dispreţuite. Nu au fost aleşi întrucât erau nobili, bogaţi, culţi, puternici, ci numai prin harul gratuit al lui Dumnezeu. De aceea este exclusă orice formă de autosuficienţă, de mândrie sau laudă de sine. Nu trebuie să ne lăudăm pentru ceea ce suntem în faţa ochilor oamenilor, ci numai pentru ceea ce am primit gratis prin comuniunea noastră cu Cristos. Astfel înfloreşte, sub privirea plină de iubire a Tatălui ceresc, floarea preţioasă a umilinţei.

Destinatarii celorlalte fericiri nu fac altceva decât să dezvolte şi să prelungească în diferite direcţii realitatea celor “săraci cu duhul”, precum şi promisiunile conţinute în celelalte fericiri dezvoltă prima promisiune, cea fundamentală a Împărăţiei cerurilor.

“Cei blânzi!”: cei nonviolenţi, care respectă pe deplin persoanele, care îşi controlează impulsul de moment de a răspunde cu rău la răul primit.

“Cei care plâng“: cei care suferă în faţa lui Dumnezeu, care îi încredinţează Lui temerile, care transformă orice durere într-o implorare a Providenţei divine.

“Cei flămânzi şi însetaţi după dreptate“: dreptatea în evanghelia după Matei indică comportamentul conform voinţei lui Dumnezeu care ne-a fost revelată pe deplin de Isus. Cei care sunt însetaţi după dreptate sunt aşadar cei care au dorinţa arzătoare de a trăi în fidelitate faţă de voinţa lui Dumnezeu.

“Cei milostivi“: cei care împlinesc gesturi concrete de iertare şi de ajutor celor care sunt în nevoi.

“Cei curaţi cu inima“: cei care vor să-i placă numai lui Dumnezeu. Inima lor este mereu îndreptată spre Dumnezeu şi de aceea trăiesc în lumina sa.

“Făcătorii de pace“: cei care înfăptuiesc pacea, şi care pentru aceasta se angajează să o construiască în toate situaţiile vieţii.

“Cei prigoniţi“: cei care, datorită stilului de viaţă descris mai sus, suferă din partea fiilor acestei lumi marginalizare, dispreţ, şi totuşi rămân fideli lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să facem o sinteză a acestor fericiri, am putea spune pe bună dreptate: “Fericiţi cei ce cred! Fericiţi cei ce iubesc cu adevărat!”. Dacă crezi în Dumnezeu, dacă iubeşti după cum El iubeşte, atunci ai secretul fericirii.

În finalul acestor gânduri asupra Evangheliei, pentru a o lăsa să pătrundă şi ma adânc în viaţa noastră de credinţă, putem medita asupra următoarelor întrebări:

- Mesajul despre Dumnezeu şi despre ceea ce doreşte să înfăptuiască pentru noi, pe care Isus ni-l oferă prin discursul fericirilor, reuşeşte să mă fascineze şi să trezească în mine bucuria? Îmi dăruieşte speranţa şi suscită recunoştinţă?

- Îl iau în serios, sau mă mulţumesc cu tiparul fericirii propus de mentalitatea lumii?

- Mă regăsesc în fizionomia discipolului care este schiţată de fericiri? În timpul zilei ştiu dă folosesc ocaziile de a trăi curăţia inimii, milostivirea, umilinţa, adică să cred şi să iubesc?

- Cine mă întâlneşte vede strălucind pe chipul meu mesajul fericirilor?

pr. Daniel Iacobuţ Ritul latin