Predici

Momentul “greşit” pentru a semăna

Totul începe când părea că problema ar fi fost de acum închisă odată pentru totdeauna. “Ioan fusese arestat.” Capii credeau că au reglat conturile neutralizând acea persoană exaltată. Acel glas supărător, cuvântul impertinent, au fost puse la tăcere. Prezenţa insuportabilă pusă într-un colţ întunecos al închisorii, de unde nu ar mai fi avut puterea să dăuneze.

Totul revenea la normalitate. În schimb există cineva care reîncepe. “De atunci Isus a început să predice…” Unul a fost redus la tăcere. Şi este îndată Altul care vorbeşte şi mai tare. Discipolii lui Ioan aveau motiv să se gândească că aventura a fost încheiată cu maestrul lor aruncat în închisoare. În schimb un Altul iese pe străzi să reia firul predicii întrerupte (ba mai mult, să înceapă discursul adevărat, pentru că cel al lui Ioan era numai pregătitor). Chiar atunci când păreau că se sting motivele speranţei, este momentul de a spera. Atunci când pare că nu mai este nimic de făcut, totul a reintrat în ordine, s-a liniştit, s-a resemnat, este cineva care se ridică în picioare. Puterea, închizând gura lui Ioan, lansează un semnal precis: este periculos de a se expune.

Din fericire, imitând pe Cristos, sunt totdeauna persoane care, în ciuda tentativelor de descurajare a tuturor iniţiativelor, nu se lasă intimidate, nu aceptă normalizarea, şi iese afară pentru “a predica”, deşi ştiu că îi va paşte aceeaşi soartă a Botezătorului, sau a Celuilalt care va fi condus direct la locul de osândă fără a trece cel puţin prin închisoare. Timpul deloc favorabil, clima dominată de frică, impresia că totul este inutil: iată momentul potrivit pentru a semăna.

Se începe din locul “greşit”

Şi Isus, în loc să înceapă într-un moment mai potrivit, începe în locul cel mai puţin potrivit (cineva ar spune de-a dreptul în locul greşit). Predica sa, într-adevăr, nu porneşte de la Ierusalim, din centrul religios, cu garanţiile oficialităţii. Cuvântul răsună într-o zonă periferică, suspectă, dispreţuită. “Galileea neamurilor” era considerată de autorităţile religioase o “regiune de risc”, din cauza contaminărilor păgâne.

Cafarnaum, unde Isus a fixat cartierul său general (dar el nu se instalează aici pentru a elabora planuri strategice, să pună la punct programe pastorale, este mereu în mişcare…), nu se bucură de o faimă bună. Matei, în tentativa de a justifica aceste alegeri care scandalizau pe “cei prudenţi”, trebuie să încerce să demonstreze continuitatea cu linia profetică a Vechiului Testament. Este constrâns să aducă dovezi că ţara lui Zabulon şi a lui Neftali – despre care nu se mai vorbeşte în timpul său – coincid mai mult sau mai puţin cu graniţele Galileii.

Totuşi rămâne faptul că Isus începe să vorbească în acest loc de frontieră, în acest loc de trecere unde se întâlnesc oamenii cei mai diferiţi prin rasă, cultură, religie. Isus nu s-a stabilit acolo unde străluceşte deja lumina, ci acolo unde este întuneric, confuzie, umbra morţii. Isus învaţă rar în sinagogi. Se opreşte oriunde este cineva care trebuie să fie eliberat de o greutate (boală, nedreptate, păcat, ură, violenţă).

Lumina nu caută lumina, ci întunericul. Gloria intră acolo unde este umilire. Prezenţa (Emanuel) frecventează locurile absenţei, ale părăsirii. Viaţa sfidează moartea, bolile, diferitele infirmităţi. “Vetea cea bună” a Împărăţiei nu este o ştire rezervată, dar este comunicată tuturor celor lipsiţi de speranţă. Celor care aşteaptă, dar şi acelora care poate că nu mai aşteaptă nimic şi nu au nici puterea de a cere. De acum înainte nu se va mai pune problema geografiei. Orice loc poate fi potrivit pentru a primi suflul care face să se nască o omenire nouă. Împărăţia nu urmează semnele hărţilor geografice (nici chiar ale celor religioase). Unde este un om, acolo este o posibilitate pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Şi numai ieşind peste graniţele restrânse ale naţiunilor, raselor, claselor, oamenii, implicaţi în aceeaşi mişcare de fraternitate, merg spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Se începe de la oamenii “greşiţi”

Isus începe şi de la oamenii pe care noi i-am înlăturat. Voind să adune oameni care să colaboreze la actualizarea planului lui Dumnezeu (“Împărăţia” nu este altceva decât planul lui Dumnezeu asupra lumii şi asupra istoriei oamenilor), nu se formează în academii, în şcolile cărturarilor, în laboratoarele care formează “experţi”. Se adresează pescarilor, pe care îi cheamă în timp ce erau ocupaţi cu meseria lor. Oameni de nimic. Analfabeţi sau aproape. Petru mai întâi nu va învăţa niciodată limbile. La Roma va avea nevoie de un interpret. Învăţătorul nu le va oferi un text, ci se va oferi pe sine însuşi ca model de urmat. Nu le prezintă o doctrină de învăţat, şi nici un program precis de care să se ţină, ci o cale.

Îi smulge din barcă, de la mare, pentru a-i îndrepta pe căile oamenilor (“vă voi face pescari de oameni”). Trebuie să lase totul pentru a merge după El. Pe de altă parte, El însuşi s-a făcut călător, a părăsit Nazaretul (unde Iosif s-a stabilit la indicaţia îngerului), s-a despărţit de familia sa. Nesiguranţa este singura condiţie… sigură că Isus are multe de oferit.

Şi mai sunt acei “trimişi” ca să rămână la locul lor

Sunt consemnate numele: Simon, Andrei, Iacob şi Ioan. Trebuie să enumerăm însă atâţia anonimi care sunt desemnaţi nu numai să predice, dar şi să-l urmeze. Este o urmare care se realizează chiar rămânând la locul lor, continuând să facă meseria obişnuită, fără să părăsească familia, fără să se rupă de ocupaţiile obişnuite. Detaşarea are loc pe un alt plan.

Astfel fiecare rămâne unde se află, dar se lărgesc perspectivele. Face lucrurile din totdeauna, şi totuşi se dedică unui lucru diferit. Lucrează în barcă, sau la un birou, la bucătărie, în fabrică, la computer, la tabloul de comandă, la volan, şi acolo construieşte Împărăţia lui Dumnezeu. Toţi sunt incluşi în misiune, când răsună acea invitaţie (“Veniţi!…”).

Dar pentru mulţi există posibilitatea de a ajunge departe, de a răspândi vestea cea bună, cu toate că continuă să parcurgă calea obişnuită a ocupaţiilor zilnice. Cadrul poate să rămână acelaşi. Însă se schimbă sensul, perspectiva. Totuşi nimeni nu este scutit de călătoria esenţială, drumul la care nu avem voie să renunţăm: acela al convertirii. Întoarcere, părăsirea căilor rătăcite, schimbare de mentalitate, întoarcerea roţii, transformare profundă, inimă nouă, adoptarea unei orientări diferite în viaţa proprie: toate sunt imagini care exprimă această exigenţă fundamentală a convertirii.

A lucra pentru Împărăţie nu înseamnă atât a face convertiri, ci a fi convertiţi. Calea adevărată care implică este cea care săvârşeşte în interiorul său o răsturnare, o schimbare totală a poziţiilor, gândurilor, atitudinilor. În mod paradoxal, tocmai prin schimbările decisive se ajunge la profunzimea fiinţei se face vizibilă noutatea Împărăţiei. Cristos, trecând, poate permite cuiva (multora) să rămână la locul său. Dar, dacă primesc cu adevărat chemarea sa, nimic din interiorul nostru nu rămâne la locul său, nimic nu mai este ca înainte. Se produce o răscolire. Toate echilibrele sunt răvăşite, poziţiile precedente sunt părăsite, orice lucru este pus în ordine în chip diferit, în vederea unei răsturnări inevitabile. Echilibrul se află numai acceptând, zilnic, ca totul să fie pus în legătură cu Cuvântul său, cu privirea sa, cu trecerea sa în viaţa noastră.

Şi noi, pentru a deveni disponibili pentru convertire, trebuie să cultivăm o nelinişte, o insatisfacţie mântuitoare. Parafrazând o frază celebră a lui Julien Green (“Dacă cineva este neliniştit poate să stea liniştit”), putem să spunem: trebuie să ne îngrijorăm când suntem liniştiţi, riscăm mult atunci când suntem satisfăcuţi. Cristos oferă pacea sa celor care, mai întâi, au acceptat s-o piardă, s-au lăsat “neliniştiţi”.

Ce păcat…

Paul (a doua lectură), după ce a aşezat, la începutul scrisorii, comunitatea din Corint în contextul Bisericii universale, pentru care Biserica particulară este o întrupare, înfruntă adevărata problemă: diviziunile din interiorul comunităţii. Se pare că acei creştini au o chemare irezistibilă spre divizare. Particularismele, personalismele, antagonismele, rivalităţile, sectarismele, excluzivismele, sunt negarea unui adevărat spirit ecclezial. Printre rândurile expresiilor folosite de Paul, se poate citi un simţământ de amărăciune, aproape de necaz. Ca şi cum ar fi spus: ce păcat…

Toate acele bogăţii, toate acele daruri, toate acele energii, în loc să devină un patrimoniu comun împărţit cu prietenie, alimentat de fraternitate, primit cu bucurie, sunt folosite în mod individualist, exploatate în scopul unei competiţii neroade. Câte ocazii pierdute, câte posibilităţi nefolosite (sau folosite pentru scopuri greşite), câte resurse delapidate pentru scopuri uşuratice… Fracţiunile care se înfruntă, fiecare cu propriul învăţător indiscutabil, cu propria călăuză carismatică, cu prpriul guru aclamat, indică pur şi simplu că centralitatea lui Cristos a fost întunecată, cauza Împărăţiei este în subordine faţă de alte interese. Diviziunile, pe lângă faptul că descoperă o lipsă de iubire, creează opoziţii paralizante. Da, este cazul să repetăm: ce păcat…

Cu toate acestea ce este de făcut, cu aşteptările care ar fi trebuit să fie satisfăcute, se întârzie în dispute şi competiţii nebuneşti. Este natural să fie şefi, guru, învăţaţi cu o fascinaţie deosebită, fondatori creativi. Dar aceştia, deşi desfăşoară un rol util, trebuie să-şi amintească (şi să amintească!) faptul că sunt numai oameni. Mai ales trebuie să evite ca prezenţa lor să curme calea spre Cristos şi să favorizeze facţiunile, clicile. Nu este vorba de a chinui viaţa, spontaneitatea, diversitatea. Unitatea poate şi trebuie să se realizeze sub semnul vieţii şi nu al plictiselii, al varietăţii şi nu al uniformităţii cenuşii.

Paul are curajul de a pune o întrebare decisivă: – Oare eu am fost răstignit pentru voi? Un mod provocator pentru a conduce discursul la miezul fundamental: nu este atât problema de a se referi la cuvintele şi formulele învăţătorilor proprii, în special când creează fisuri, ci de a privi în direcţia Unicului care ne-a spus lucrul cel mai important cu limbajul tăcut al crucii.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin