Start > Ritul latin > Duminica a IV-a de peste an

Duminica a IV-a de peste an

17 January 2008
747 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a IV-a de peste an (Anul A)

Tot ceea ce a creat Dumnezeu tinde spre scopul stabilit de voința divină fără a se abate în vreun fel. Așadar, creația ajunge la împlinire într-un mod strict determinat de niște legi prestabilite. În toată creația o singură ființă a creat Dumnezeu care este liberă în a-și împlini menirea, chemarea; în a-și atinge scopul. Această ființă, omul, are sădită în suflet dorința după fericire, care constă, în ultimă instanță, în unirea cu Dumnezeu pentru veșnicie.

Oamenii dintotdeauna au căutat pe diverse căi să găsească fericirea. Să ne oprim puțin asupra istoriei omenirii. Această istorie ne pare ca un lung drum spre fericire. Însă mai mult ca oricând, astăzi se pare că acest drum nu se îndreaptă spre fericire. Cauza acestor eșecuri ale omenirii este omul însuși. El a ignorat sensul fericirii sale și a confundat plăcerea trupească cu aceasta. Și astfel nu s-a ales decât cu un gol și mai mare în sufletul său, o lipsă gravă a fericirii, iar durerea și deznădejdea au pus stăpânire pe inima lui.

Dumnezeu nu l-a lăsat pe om pradă acestei deznădejdi. S-a adresat omului prin aleșii săi și în cele din urmă prin Fiul său, spre a-i conduce la fericire. Dar și omul trebuie să se lase pătruns de apelul lui Dumnezeu la fericire, de chemarea sa. Lecturile duminicii de astăzi vorbesc despre această grijă a lui Dumnezeu de a conduce omul la fericire. Acest lucru este evident atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament.

Profetul Sofonia trăiește într-o perioadă de împietrire religioasă a Israelului, a poporului ales de Iahve. Este vorba de timpul domniei lui Iosia (639-609 î.C.). El a denunțat în predica sa păcatele poporului, înstrăinarea acestuia de Dumnezeu.

Prima lectură de astăzi este luată din cartea acestui profet. Sofonia predică întoarcerea la Dumnezeu. Apelul său se adresează celor smeriți cu inima, celor care împlinesc poruncile Domnului. Pentru popor, singura condiție ca să fie cruțat de mânia Domnului este căutarea dreptății, a umilinței. Aici profetul vorbește despre o rămășiță “a lui Israel care nu va mai săvârși nelegiuirea”. Aceștia se vor odihni și nu vor fi tulburați de nimeni și datorită dreptății lor vor fi binecuvântați de Domnul.

Ascultând cuvântul evangheliei de astăzi, am observat că tema principală este fericirea. Nu este o fericire trecătoare, dar așa cum se vede în cuvântarea lui Isus, această fericire este veșnică. Cadrul acestei cuvântări a lui Isus este solemn. El a văzut mulțimile, asemenea unei turme fără păstor, mulțimi dezorientate și însetate după adevăr. Este ușor să ne imaginăm această mulțime de care vorbește evanghelistul: o mulțime pestriță care așteaptă să fie ajutată, condusă, dirijată spre bine, spre fericirea pe care până acum nu a întâlnit-o. Isus s-a suit pe munte urmat de această mulțime, s-a așezat, înconjurat fiind de ucenicii săi, și a început să învețe mulțimile.

Această predică a lui Isus este cunoscută sub denumirea de cele opt fericiri. Nu la întâmplare, Isus începe cu fericiți cei săraci cu duhul ca apoi să continue cu celelalte fericiri, imediat, una după alta, ca și cum acestea ar fi consecința primei fericiri. Pe primul loc printre fericiri, prin care Isus promite Împărăția cerurilor, se află sărăcia. Apoi, celelalte fericiri, urmează ca o explicație: blândețea, durerea și lacrimile, foamea și setea de dreptatea divină, mila, curăția inimi, singura care poate să stea în fața lui Dumnezeu, pacea, persecuția suferită cu răbdare. Însă prima fericire apare ca bază a celorlalte fericiri. Căci dacă nu există o sărăcie în duh, o dezlipire de material, o libertate spirituală, cum putem să ne căim de păcate, să fim blânzi și însetați de dreptate, milostivi, curați cu inima, făcători de pace, prigoniți pentru dreptate sau pentru credința în numele și persoana lui Isus Cristos? Această sărăcie pe care o prezintă Cristos este o sărăcie total diferită de cea pe care o cunoaștem noi, care nu e decât un rău, o lipsă. Sărăcia evanghelică este cu totul altceva, este o fericire.

Muntele pe care Isus proclamă fericirile nu este doar un element de decor în evanghelie. Acest lucru îl scoate foarte bine în evidență Cromațiu din Aquileia, pentru care muntele este imaginea urcării mai presus de lumesc, de material. Cromațiu scrie în cartea sa Cuvântări liturgice: “Domnul nostru își binecuvântează discipolii pe un munte, într-un loc înalt. Dacă tu vrei să primești de la Domnul binecuvântările cerești urcă pe munte, adică aspiră spre o viață superioară și în mod sigur vei merita să primești binecuvântarea dorită. Din contra, dacă vei rămâne jos, nu vei putea să primești binecuvântarea lui Dumnezeu” (IX,6).

Așadar, ca să fim fericiți trebuie să urcăm pe munte, să ne dezlipim inima de ceea ce este trecător. Să ne eliberăm de toate preocupările inutile. Să devenim liberi, săraci cu duhul. Doar astfel inima noastră va putea deveni curată, va fi purificată de mândrie, de egoism, de împietrire și de dorința de câștig. Ea se va deschide în fața lui Cristos și va primi binecuvântarea sa care este fericirea adevărată aici în viața pământească și în veșnicie. Nu este un drum ușor de parcurs. Această cale este aceea pe care călătorește Dumnezeu în fața noastră. Iar noi să lăsăm lui Dumnezeu toată inițiativa. El întreprinde opera de eliberare de bunuri a fiecăruia dintre noi cu o infinită delicatețe. Noi nu trebuie decât să devenim simpli și supuși voinței sale. Fiecare poartă în sine un copil care plânge și cere protecție și fericire. Există în noi o sărăcie în fața lui Dumnezeu, o sărăcie spirituală din care cauză nu știm ce să-i cerem în rugăciune, deoarece nu știm ce ne lipsește, crezând că bunurile materiale pe care nu le avem ne-ar aduce fericirea.

Așadar, Dumnezeu e arhitectul sărăciei noastre. El învinge cu harul său rezistența noastră. Distruge în noi ceea ce credeam atât de important și ne oferă fericirea mult așteptată. Desigur, mulți caută fericirea în fapte mari, care atrag privirile. Este și aceasta o căutare greșită a fericirii. Aceasta nu oferă fericirea, ci mai degrabă satisfacerea vanității proprii.

Un tânăr student, convins că fericirea sa constă în a lucra pentru binele omenirii a venit într-o zi la sfântul Francisc de Sales și l-a întrebat: “Ce trebuie să fac pentru pacea lumii?” Sfântul Francisc de Sales, după o scurtă pauză, privindu-l, i-a răspuns zâmbind: “Închide ușa cu grijă”.

La o primă analiză am putea crede că sfântul Francisc de Sales a evitat răspunsul sau s-a distrat pe seama tânărului student. Dar să privim în jurul nostru. Oamenii fac acțiuni mari în care își etalează talentele, virtuțile pe care adesea nu le au. Dar, din păcate, lipsește esențialul. În cele mai multe cazuri, fac toate aceste fapte din mândrie sau spre a crea vâlvă în jurul lor, spre a fi lăudați. Mai concret: caută plăcerea de a fi considerați “cineva”, caută fericirea în acest sentiment trecător de fericire deșartă, sau mai exact, de înșelare a propriului suflet care caută fericirea autentică.

Însă exemplul dat mai sus ne face să ne întoarcem privirea spre noi înșine. Faptele noastre mici, mărunte, pot aduce fericirea lumii și a noastră, pot face lumea ceva mai fericită decât este. Nu trebuie să facem fapte de bravură pentru aceasta, dar cu simplitate să ne îndeplinim datoriile noastre.

Fericirile proclamate de Isus merg pe această linie. Ele cer o sărăcie în duh care apoi să poată favoriza o simplitate, o curăție, o blândețe, și să ne facă iubitori față de semeni. Fericirile sunt un program de viață prezentat simplu, dar un program radical pentru orice creștin. Exegeții biblici numesc predica de pe munte, predică din care fac parte și fericirile din evanghelia propusă pentru duminica aceasta, programul împărăției, al împărăției cerurilor, adică un program de viață pentru fiii acestei împărății, care dorim să fim noi creștinii. Și dacă dorim cu adevărat să fim membrii acestei împărății pe care Cristos o prezintă ca și sosită între oameni, trebuie să ne însușim acest program ca și un program de viață. Acest lucru trebuie să fie realizat în mod personal și concret și astfel vom fi siguri că vom fi fericiți începând de pe acest pământ.

Prin ceea ce am considerat până acum, am înțeles că fericirea nu trebuie confundată cu plăcerea. Noi trebuie să fim liberi de cele materiale, să fim blânzi, iubitori de pace și totdeauna gata să suferim pentru numele lui Cristos. Desigur, toate acestea sunt disprețuite de lume, dar sfântul apostol Paul, în a doua lectură de astăzi, ne atrage atenția că “Dumnezeu și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să rușineze pe cele tari”.

Bernard NOGHIU

Ritul latin