Predici

Tot ceea ce a creat Dumnezeu tinde spre scopul stabilit de voinţa divină fără a se abate în vreun fel. Aşadar, creaţia ajunge la împlinire într-un mod strict determinat de nişte legi prestabilite. În toată creaţia o singură fiinţă a creat Dumnezeu care este liberă în a-şi împlini menirea, chemarea; în a-şi atinge scopul. Această fiinţă, omul, are sădită în suflet dorinţa după fericire, care constă, în ultimă instanţă, în unirea cu Dumnezeu pentru veşnicie.

Oamenii dintotdeauna au căutat pe diverse căi să găsească fericirea. Să ne oprim puţin asupra istoriei omenirii. Această istorie ne pare ca un lung drum spre fericire. Însă mai mult ca oricând, astăzi se pare că acest drum nu se îndreaptă spre fericire. Cauza acestor eşecuri ale omenirii este omul însuşi. El a ignorat sensul fericirii sale şi a confundat plăcerea trupească cu aceasta. Şi astfel nu s-a ales decât cu un gol şi mai mare în sufletul său, o lipsă gravă a fericirii, iar durerea şi deznădejdea au pus stăpânire pe inima lui.

Dumnezeu nu l-a lăsat pe om pradă acestei deznădejdi. S-a adresat omului prin aleşii săi şi în cele din urmă prin Fiul său, spre a-i conduce la fericire. Dar şi omul trebuie să se lase pătruns de apelul lui Dumnezeu la fericire, de chemarea sa. Lecturile duminicii de astăzi vorbesc despre această grijă a lui Dumnezeu de a conduce omul la fericire. Acest lucru este evident atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.

Profetul Sofonia trăieşte într-o perioadă de împietrire religioasă a Israelului, a poporului ales de Iahve. Este vorba de timpul domniei lui Iosia (639-609 î.C.). El a denunţat în predica sa păcatele poporului, înstrăinarea acestuia de Dumnezeu.

Prima lectură de astăzi este luată din cartea acestui profet. Sofonia predică întoarcerea la Dumnezeu. Apelul său se adresează celor smeriţi cu inima, celor care împlinesc poruncile Domnului. Pentru popor, singura condiţie ca să fie cruţat de mânia Domnului este căutarea dreptăţii, a umilinţei. Aici profetul vorbeşte despre o rămăşiţă “a lui Israel care nu va mai săvârşi nelegiuirea”. Aceştia se vor odihni şi nu vor fi tulburaţi de nimeni şi datorită dreptăţii lor vor fi binecuvântaţi de Domnul.

Ascultând cuvântul evangheliei de astăzi, am observat că tema principală este fericirea. Nu este o fericire trecătoare, dar aşa cum se vede în cuvântarea lui Isus, această fericire este veşnică. Cadrul acestei cuvântări a lui Isus este solemn. El a văzut mulţimile, asemenea unei turme fără păstor, mulţimi dezorientate şi însetate după adevăr. Este uşor să ne imaginăm această mulţime de care vorbeşte evanghelistul: o mulţime pestriţă care aşteaptă să fie ajutată, condusă, dirijată spre bine, spre fericirea pe care până acum nu a întâlnit-o. Isus s-a suit pe munte urmat de această mulţime, s-a aşezat, înconjurat fiind de ucenicii săi, şi a început să înveţe mulţimile.

Această predică a lui Isus este cunoscută sub denumirea de cele opt fericiri. Nu la întâmplare, Isus începe cu fericiţi cei săraci cu duhul ca apoi să continue cu celelalte fericiri, imediat, una după alta, ca şi cum acestea ar fi consecinţa primei fericiri. Pe primul loc printre fericiri, prin care Isus promite Împărăţia cerurilor, se află sărăcia. Apoi, celelalte fericiri, urmează ca o explicaţie: blândeţea, durerea şi lacrimile, foamea şi setea de dreptatea divină, mila, curăţia inimi, singura care poate să stea în faţa lui Dumnezeu, pacea, persecuţia suferită cu răbdare. Însă prima fericire apare ca bază a celorlalte fericiri. Căci dacă nu există o sărăcie în duh, o dezlipire de material, o libertate spirituală, cum putem să ne căim de păcate, să fim blânzi şi însetaţi de dreptate, milostivi, curaţi cu inima, făcători de pace, prigoniţi pentru dreptate sau pentru credinţa în numele şi persoana lui Isus Cristos? Această sărăcie pe care o prezintă Cristos este o sărăcie total diferită de cea pe care o cunoaştem noi, care nu e decât un rău, o lipsă. Sărăcia evanghelică este cu totul altceva, este o fericire.

Muntele pe care Isus proclamă fericirile nu este doar un element de decor în evanghelie. Acest lucru îl scoate foarte bine în evidenţă Cromaţiu din Aquileia, pentru care muntele este imaginea urcării mai presus de lumesc, de material. Cromaţiu scrie în cartea sa Cuvântări liturgice: “Domnul nostru îşi binecuvântează discipolii pe un munte, într-un loc înalt. Dacă tu vrei să primeşti de la Domnul binecuvântările cereşti urcă pe munte, adică aspiră spre o viaţă superioară şi în mod sigur vei merita să primeşti binecuvântarea dorită. Din contra, dacă vei rămâne jos, nu vei putea să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu” (IX,6).

Aşadar, ca să fim fericiţi trebuie să urcăm pe munte, să ne dezlipim inima de ceea ce este trecător. Să ne eliberăm de toate preocupările inutile. Să devenim liberi, săraci cu duhul. Doar astfel inima noastră va putea deveni curată, va fi purificată de mândrie, de egoism, de împietrire şi de dorinţa de câştig. Ea se va deschide în faţa lui Cristos şi va primi binecuvântarea sa care este fericirea adevărată aici în viaţa pământească şi în veşnicie. Nu este un drum uşor de parcurs. Această cale este aceea pe care călătoreşte Dumnezeu în faţa noastră. Iar noi să lăsăm lui Dumnezeu toată iniţiativa. El întreprinde opera de eliberare de bunuri a fiecăruia dintre noi cu o infinită delicateţe. Noi nu trebuie decât să devenim simpli şi supuşi voinţei sale. Fiecare poartă în sine un copil care plânge şi cere protecţie şi fericire. Există în noi o sărăcie în faţa lui Dumnezeu, o sărăcie spirituală din care cauză nu ştim ce să-i cerem în rugăciune, deoarece nu ştim ce ne lipseşte, crezând că bunurile materiale pe care nu le avem ne-ar aduce fericirea.

Aşadar, Dumnezeu e arhitectul sărăciei noastre. El învinge cu harul său rezistenţa noastră. Distruge în noi ceea ce credeam atât de important şi ne oferă fericirea mult aşteptată. Desigur, mulţi caută fericirea în fapte mari, care atrag privirile. Este şi aceasta o căutare greşită a fericirii. Aceasta nu oferă fericirea, ci mai degrabă satisfacerea vanităţii proprii.

Un tânăr student, convins că fericirea sa constă în a lucra pentru binele omenirii a venit într-o zi la sfântul Francisc de Sales şi l-a întrebat: “Ce trebuie să fac pentru pacea lumii?” Sfântul Francisc de Sales, după o scurtă pauză, privindu-l, i-a răspuns zâmbind: “Închide uşa cu grijă”.

La o primă analiză am putea crede că sfântul Francisc de Sales a evitat răspunsul sau s-a distrat pe seama tânărului student. Dar să privim în jurul nostru. Oamenii fac acţiuni mari în care îşi etalează talentele, virtuţile pe care adesea nu le au. Dar, din păcate, lipseşte esenţialul. În cele mai multe cazuri, fac toate aceste fapte din mândrie sau spre a crea vâlvă în jurul lor, spre a fi lăudaţi. Mai concret: caută plăcerea de a fi consideraţi “cineva”, caută fericirea în acest sentiment trecător de fericire deşartă, sau mai exact, de înşelare a propriului suflet care caută fericirea autentică.

Însă exemplul dat mai sus ne face să ne întoarcem privirea spre noi înşine. Faptele noastre mici, mărunte, pot aduce fericirea lumii şi a noastră, pot face lumea ceva mai fericită decât este. Nu trebuie să facem fapte de bravură pentru aceasta, dar cu simplitate să ne îndeplinim datoriile noastre.

Fericirile proclamate de Isus merg pe această linie. Ele cer o sărăcie în duh care apoi să poată favoriza o simplitate, o curăţie, o blândeţe, şi să ne facă iubitori faţă de semeni. Fericirile sunt un program de viaţă prezentat simplu, dar un program radical pentru orice creştin. Exegeţii biblici numesc predica de pe munte, predică din care fac parte şi fericirile din evanghelia propusă pentru duminica aceasta, programul împărăţiei, al împărăţiei cerurilor, adică un program de viaţă pentru fiii acestei împărăţii, care dorim să fim noi creştinii. Şi dacă dorim cu adevărat să fim membrii acestei împărăţii pe care Cristos o prezintă ca şi sosită între oameni, trebuie să ne însuşim acest program ca şi un program de viaţă. Acest lucru trebuie să fie realizat în mod personal şi concret şi astfel vom fi siguri că vom fi fericiţi începând de pe acest pământ.

Prin ceea ce am considerat până acum, am înţeles că fericirea nu trebuie confundată cu plăcerea. Noi trebuie să fim liberi de cele materiale, să fim blânzi, iubitori de pace şi totdeauna gata să suferim pentru numele lui Cristos. Desigur, toate acestea sunt dispreţuite de lume, dar sfântul apostol Paul, în a doua lectură de astăzi, ne atrage atenţia că “Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cele tari”.

Bernard NOGHIU

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin