Start > Ritul latin > Duminica a III-a de peste an

Duminica a III-a de peste an

17 January 2008
1,330 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a III-a de peste an (Anul A)

Cuvântul lui Dumnezeu propus spre meditație în această duminică este un adio definitiv spus timpului Crăciunului, și în același timp o invitație de a ne elibera de sentimentalismele care l-au însoțit. Este emoționant să-l contempli pe Dumnezeu care s-a făcut copil; este frumos, dar nu este suficient. Trebuie să scoatem din acest eveniment divin concluziile care implică mai mult curajul decât tandrețea. Copilul din Betleem a crescut, iar astăzi ni se prezintă ca unicul Învățător care poate lumina și salva umanitatea.

Prima lectură de astăzi ne prezintă o promisiune făcută de Dumnezeu poporului său. În anul 732 a.C., evreii din partea de nord a Palestinei, care aparțineau triburilor lui Zabulon și Neftali, au căzut sub stăpânirea asirienilor și au fost în mare parte deportați. Pământurile lor au fost invadate de popoare păgâne, fapt pentru care aceștia trăiau așa cum ne spune și Isaia, “în întunericul greșelii”. Dar chiar aici, profetul prevestește sosirea unei lumini mari, a unui Mesia Eliberator, motiv de bucurie pentru tot poporul.

La această profeție se referă și evanghelistul Matei, pentru a explica predica lui Isus în Galileea. Matei cunoștea foarte bine acest text profetic, iar când a început să descrie viața publică a lui Isus, amintește cuvintele lui Isaia. El ne spune că Isus “a venit și s-a stabilit la Cafarnaum… în ținuturile lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia”. Așadar, pentru a da început misiunii sale, Isus a ales tocmai aceste ținuturi, numite pe atunci Galileea păgânilor pentru că era un teritoriu unde israeliții și păgânii trăiau de mai multe secole amestecați, practicând o religie alterată, datorită elementelor noi preluate de la aceștia. Alegând aceste teritorii, Isus pare să evite Iudeea, unde Ioan Botezătorul fusese deja arestat, însă mai probabil că intenționa să amintească realitatea că el a venit nu numai pentru poporul ales, dar și pentru păgâni, pentru cei care trăiau “în întunericul greșelii”. Prezența lui Isus în Galileea păgânilor este acel da al lui Dumnezeu față de promisiunea veche. Lumina întrezărită de profetul Isaia este un simbol clar al lui Isus, Mesia care vine să risipească întunericul. De altfel însuși Isus și-a însușit acest simbol al luminii considerându-l drept ceva ce-i aparține. El a spus ucenicilor săi: “Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu va umbla în întuneric, dar va avea lumina vieții” (In 8,12).

Și, de ce acea mare bucurie despre care vorbea Isaia? Nu este greu de înțeles. Lumina adusă de Isus este adevărul despre om și despre Dumnezeu, care alimentează credința și lărgește viața creștinului. Faptul de a te ști iubit de Dumnezeu și invitat să colaborezi la un plan de mântuire, care cuprinde întreaga lume, este ceva minunat care nu se poate să nu umple viața de bucurie. Maica Tereza de Calcutta dădea surorilor sale aceste instrucțiuni: “Bucuria noastră este modul cel mai bun de predicare a creștinismului”. “Cel care este plin de bucurie, predică fără să predice”. Dar, poate că noi creștinii ne gândim prea puțin la bucurie, ca fiind consecință a faptului că suntem creștini, ca fiind o caracteristică a stilului de viață inaugurat de Isus. Și totuși nu așa ar trebui să fie. Planul lui Dumnezeu față de noi ne conduce la o viziune optimistă asupra existenței. Creștinul este un optimist. Optimismul său se naște din credința și speranța lui. Pentru mulți, optimismul și pesimismul sunt considerate ca sentimente, ca ceva ce aparține dispoziției sau stării de spirit. “Pesimistul – spunea un comic – este acela care având posibilitatea de a alege între două rele, le alege pe amândouă” (Jno Garland Pollard). Trebuie să recunoaștem că mulți se comportă chiar așa, însă deja bunul simț ne spune că greșim dacă ne punem ochelari fumurii pentru a vedea totul în negru. Creștinul nu se încrede în stările de spirit, nu-și bazează seninătatea sau tristețea pe stările și dispozițiile de moment. Nu este un naiv care închide ochii în fața nedreptății, suferinței, bolii ori morții. Știe că în viață aspectele negative apar, există, dar plasează orice considerație a sa în cadrul planului lui Dumnezeu. Optimismul său este fără iluzii naive, pentru că el știe că trebuie să se măsoare cu răul, fiind în același timp bine înrădăcinat pe Cuvântul Domnului, și pe speranța în Isus Cristos care ne-a promis “Merg să vă pregătesc un loc” (In 14,2).

Relatarea pe care Matei o face în a doua parte a textului evanghelic din această duminică, reprezintă pentru noi un model deosebit de trăire a bucuriei adusă de Cristos. Câțiva pescari își exercitau pur și simplu meseria: dintr-o dată părăsesc totul – mreje, barcă, familie – și încep o experiență deosebită, aparte. Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că a ajuns până la ei lumina care i-a rupt de toate obișnuințele și siguranțele vieții și i-a aruncat într-o trăire nouă. Venirea lui Dumnezeu ca Mesia este lumină, este bucurie, este eliberare; lumină, pentru că viața omului este luminată și primește claritatea orientării; bucurie, pentru că golul din sufletul omului este umplut cu plinătatea vieții divine; eliberare, pentru că suveranitatea lui Dumnezeu eliberează de orice altă subjugare și sclavie.

Ne vine în minte istoria cvasicomică a celor trei orbi care voiau să știe ce este un elefant. Au fost duși la o grădină zoologică. Primul orb se apropie de animal, îi palpează piciorul și spune: “Elefantul este un trunchi de copac”. Al doilea orb îi atinge vârful trompei și declară sentențios: “Elefantul este un aspirator”. Cel de-al treilea îl apucă de coadă și decide: “Elefantul este un bătător de covoare”. În realitate, nu de puține ori creștinii îl refuză pe Isus, lumina lumii și bâjbâie în întuneric. Și astăzi există creștini incapabili să-și deschidă ochii la lumea spiritului: au ochi dar nu văd și continuă să-l refuze pe Cristos Domnul. Mulți, care deși văd bine lucrurile ce-i înconjoară, rămân totuși în întuneric, înaintează pe bâjbâite, au o cunoaștere eronată în lumea spiritului și greșesc grav referitor la adevărurile fundamentale.

Apostolul Paul, în lectura a doua, sesizează în cadrul comunității din Corint un motiv de discordie care umbrește bucuria caracteristică celor luminați de Cristos. Unii se simt legați de Paul, fondatorul comunității; alții sunt fascinați de Apolo, un predicator cu multă elocință; alții îl preferă pe Petru, simbol al iudaismului originar, alții, în sfârșit, par să se proclame liberi de toate acestea, pe motiv al aderării lor la Cristos. Este o situație gravă, care poate aduce fracturi nevindecabile. Creștinismul, spune Paul, este lucrarea lui Cristos și a răscumpărării sale, nu a predicatorilor și a științei lor. A merge după predicatori înseamnă a considera răscumpărarea lui Cristos insuficientă; înseamnă a-i echivala pe predicatori lui Cristos, considerându-i lideri, în timp ce de fapt, ei sunt simple instrumente ale acțiunii lui Cristos. Singurul cap al tuturor este Cristos și dacă Cristos nu poate fi divizat, nici comunitatea lui Cristos nu poate fi divizată. Așadar diviziunile, diferitele ascultări, contrastele care se referă la lideri sunt atitudini care distrug logica comunității creștine. O transformă din trupul lui Cristos într-o sectă care aderă la unul sau la altul; o distrug în adevărata ei identitate.

Situația descrisă de sfântul Paul, tradusă în viața noastră, am putea-o numi incoerența în alegerile vieții. A existat întâlnirea cu Cristos, ochii au fost deschiși la adevărurile credinței, dar apoi nu există puterea de a duce o viață coerentă cu propriile valori. S-a trecut de la întuneric la lumină, dar faptic, se preferă mersul în întuneric și săvârșirea faptelor întunericului.

De aceea, iată-ne invitați la o reconsiderare matură și responsabilă a atitudinii noastre de fii ai luminii. Ignoranța este acea condiție care îi împiedică pe oameni să observe iubirea lui Dumnezeu și să trăiască în lumina acestei iubiri. Ignorând iubirea lui Dumnezeu, omul trăiește ca după niște storuri grele, care nu-i permit să zărească lumina și să se orienteze corect. Fidelitatea față de Dumnezeu este grea, uneori nu reușim să o trăim și apoi intrăm în criză. Dacă vrem să fim într-adevăr ucenicii Domnului, trebuie să venim la lumină. Acesta trebuie să fie programul nostru de viață. Să lăsăm lumina să i-a locul întunericului iar dezorientarea să cedeze clarității. Domnul care este lumina lumii să ne lumineze pentru a putea fi mesageri ai luminii sale.

Iosif DEMETERCĂ

Ritul latin