Predici

Unul din aspectele cele mai neliniştitoare ale culturii contemporane este lipsa sa de speranţă. Omenirea pare afundată în nelinişte şi teamă, cu privire la propria supravieţuire, din cauza războaielor nedrepte, a sărăciei cu care se confruntă continente întregi, a atenţiei scăzute faţă de solidaritatea cu cei nevoiaşi şi slabi, a şomajului care creşte, a bolilor contagioase care se răspândesc, a folosirii tot mai răspândite a drogurilor printre tineri. Iată aşadar câteva orizonturi care-i conduc pe oameni spre teamă şi disperare. Oare ce-i de făcut? Cum putem să-i ajutăm pe aceşti oameni?

Într-o scrisoare pastorală intitulată Biserica – Mamă, monseniorul Aldo del Monte, episcop de Novara, aminteşte un amănunt înălţător al retragerii trupelor din Rusia în timpul celui de-al doilea război mondial: “În timp ce ne trudeam la – 30o C în căutarea unui drum de ieşire din iarna aceea cumplită şi din menghina disperării şi a singurătăţii care ne copleşea, deseori se întâmpla un adevărat spectacol de umanitate, unul dintre soldaţii noştri se oprea de unul singur în coada coloanei, cu riscul morţii, pentru a spune primilor din coloana următoare, care era încă departe: «Pe aici! Pe aici!» Iar acest gest de caritate a dat speranţă multor oameni, salvându-i de la disperarea ce îi cuprindea”.

Într-o situaţie asemănătoare se afla poporul israelit în robia babilonică, când profetul Isaia anunţase că Cirus, marele rege, era instrumentul lui Dumnezeu care va reface unitatea poporului israelit rătăcit în exil şi-l va readuce în patria sa. Aceasta era speranţa în acel moment pentru Israel. Acest popor avea nevoie de o călăuză care să-l îndrume, să-i spună: “Pe aici! Pe aici!”, avea nevoie de un slujitor fidel care să-l poarte spre unitate şi spre mântuire.

În prima lectură, luată din cartea profetului Isaia, este amintită vocaţia divină a lui Israel, viitorul şi misiunea pe care Iahve o pregăteşte poporului său, în relaţiile sale cu lumea. Astfel, exilul nu este ultimul cuvânt al istoriei, iar planul lui Dumnezeu de a reuni pe poporul său încă din Vechiul Testament, arată că acest plan mântuitor al lui Dumnezeu este orientat spre formarea unei noi realităţi, cea a Bisericii. Ca atare, întoarcerea lui Israel din exil şi unificarea sa, nu este pentru Deutero-Isaia un simplu fapt politic sau un proces uman plin de eforturi, dar o actualizare a planului lui Dumnezeu în vederea formării Bisericii. Iar misiunea slujitorului e aceea de a purta cuvântul lui Dumnezeu, de a fi “lumină” prin care popoarele vor vedea de unde vine mântuirea şi vor recunoaşte că singur Iahve e Salvator, iar slujitorul va fi pentru toţi un semn al mântuirii.

În lumina acestui text din Isaia trebuie înţeleasă evanghelia duminicii de astăzi, evanghelie care face parte dintr-un lung capitol dedicat mărturiei lui Ioan Botezătorul. În faţa Israelului, Botezătorul dezvăluie în omul – Cristos speranţa mult aşteptată de oameni, Mesia care va mântui neamul omenesc de sub povara păcatului. Ioan Botezătorul îl vesteşte pe Mesia – Cristos nu numai ca pe acela care vine în Duhul Sfânt, dar şi pe acela care îl poartă pe Duhul Sfânt. Dând împlinire cuvintelor lui Isaia, îl prezintă pe Mesia-Cristos cu cuvintele: “Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii” (In 1,29). Ioan dezvăluia prin aceasta unele din marile trăsături ale celui ce se arătase. Nu este un erou ţinând în mână spada, ci este un Miel blând bun pentru jertfit. El nu va elibera pe poporul său de sub jugul roman, ci-l va dezlega de jugul păcatelor lui. Expresia “Mielul lui Dumnezeu”, prin care mărturiseşte credinţa în misiunea răscumpărătoare a lui Isus, nu este mai puţin semnificativă decât cea a lui Isaia de “Slujitor al Domnului”. Astfel, prin mărturia lui Ioan la Iordan, Isus din Nazaret, respins de proprii conaţionali, este înălţat în ochii lui Israel ca Mesia, adică cel “Uns” cu Duhul Sfânt.

Citind cu atenţie evanghelia de astăzi, observăm cum Ioan Botezătorul, vorbind despre Isus, ne face să înţelegem, repetând de două ori, că până în acel moment el nu îl cunoştea pe acesta. Această mărturie are ceva surprinzător. Ştim bine că Maria şi Elisabeta erau rude, Ioan şi Isus au crescut şi s-au cunoscut înainte de acest eveniment, al botezului în râul Iordan. Intrarea solemnă a lui Isus pe scena vieţii publice ar fi trebuit să fie astfel: un eveniment pentru întreaga familie, asemenea unui triumf pregătit de părinţi, în timp ce Ioan şi Isus să-şi fi strâns mâinile împreună. Dar nu a fost aşa. Dacă Ioan l-a cunoscut bine pe Isus un timp, aşa cum ar spune sfântul Paul “după carne”, iată că acum, cu ocazia botezului, nu-l mai recunoaşte şi cu toată puterea spune: “Eu nu-l cunosc pe acest om!” (In 1,33).

S-a schimbat oare Isus? Nu, Ioan este acela care s-a schimbat, el care a avut în pustiu o tulburătoare revelaţie a adevăratei identităţi a aceluia care un timp a fost aşa de aproape de el şi faţă de care într-un prim moment are un sentiment de frică, o dorinţă de a se retrage, chiar ar vrea să dispară: “Eu ar trebui să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?” (Mt 13,14). Numai cu forţele sale Ioan nu ştia că Isus este Mielul lui Dumnezeu, venit să ridice păcatele lumii, nici că este Fiul preaiubit asupra căruia va locui Duhul Tatălui. Prin Duhul Sfânt, l-a văzut în el pe Dumnezeu. Ioan este cel care s-a schimbat, cu ochii săi de carne putea să vadă acum altfel lucrurile care se văd normal şi dă mărturie: “Eu l-am văzut şi dau mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In 1,34). Ioan vede acum o altă faţă a adevărului. Dar nu pe alt Isus, pentru că nu este decât unul. Nu alt chip. Mereu este acelaşi, fiul Mariei. Dar în privirea sa, în prezenţa bogată şi luminoasă a umanităţii sale, Ioan îl vede acum pe adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Cuvântul care este în sânul Tatălui, vede că Isus este cel aşteptat şi aceasta încă din copilăria sa, din fragedă pruncie şi chiar încă înainte de naştere, de când el există, dintotdeauna. Ştie de asemenea că a venit pentru Isus şi că botezul său în apă nu are alt scop decât să permită manifestarea lui Isus şi noul său botez în Duhul Sfânt. “Omul asupra căruia vei vedea coborând şi rămânând Duhul, acela este care va boteza în Duhul Sfânt!” (In 1,33)

Şi noi, ca şi sfântul Ioan Botezătorul, dorim de asemenea să-l putem cunoaşte cu adevărat pe Isus şi să progresăm mai mult în această cunoaştere. Este o muncă nemăsurată, dar nu imposibilă. Noi, creştinii, îl cunoaştem pe Isus cu adevărat numai atunci când facem cunoştinţă cu el şi vedem într-însul izvorul unei vieţi noi. Nu biciuirea păcatului îl schimbă pe om, ci frumuseţea, curăţia, lumina lui Cristos. A-l cunoaşte apoi pe Cristos înseamnă a ne lăsa sfâşiaţi pe noi înşine, pentru a-l urma până la acea plinătate, în care toţi primim neîncetat har după har, acea plinătate care se numeşte iubire. Ca urmare, a-l cunoaşte cu adevărat pe Cristos înseamnă a face din iubire voinţa sa, iar voinţa lui Cristos nu este altceva decât o continuă chemare la sfinţenie.

Lectura a doua, luată din Scrisoarea întâi către Corinteni a sfântului Paul, scoate în evidenţă tocmai această datorie a creştinilor, aceea de “a fi chemaţi la sfinţenie”. Sfinţenia, care derivă din invocarea numelui Domnului şi din a face voinţa sa, îi uneşte pe toţi oamenii şi-i face într-adevăr fraţi. De aceea şi comunitatea noastră, ca odinioară cea din Corint, trebuie să fie mereu deschisă în faţa lui Dumnezeu Tatăl, recunoscând faptul că harul şi pacea, adică darul credinţei prin care suntem mântuiţi, este un dar venit de sus, total gratuit, dat nouă prin Isus Cristos. Cristos, în opera sa de mântuire, vrea colaborarea noastră, a tuturor celor botezaţi, pentru că la rândul nostru, după ce ne-am purificat pe noi înşine, suntem chemaţi să-i ajutăm pe ceilalţi oameni să se vindece de păcat. Cu alte cuvinte, cine l-a cunoscut pe Cristos, trebuie, ca şi Ioan Botezătorul, să-l vestească lumii. Dar câţi dintre noi îl vestim pe Cristos după ce l-am cunoscut? Câţi dăm mărturie despre el? În ajutorul celor care nu reuşesc să înţeleagă, sau nu au acest dar al vestirii Evangheliei lui Cristos, cunoscutul scriitor german Dietrich Bonhoffer, martir al nazismului, ne spune: “În loc să vorbeşti despre Dumnezeu fratelui tău, de ce nu vorbeşti lui Dumnezeu despre fratele tău?”

Iată că vestirea Evangheliei lui Cristos şi rugăciunea sau jertfa pentru lume sunt două căi ale mărturiei creştine. Dar ca să înţelegem mai bine cea de-a doua dimensiune a mărturiei creştine, cea a jertfei, a rugăciunii pentru cei din jur, voi relata un caz cât se poate de elocvent.

În timpul unei predici un preot a spus: “Vreţi să salvaţi o familie? E de ajuns să faceţi ca Isus, să vă sacrificaţi pentru binele membrilor ei”.

Aceste cuvinte au avut un mare răsunet în sufletul unei fetiţe, care întorcându-se acasă şi îmbrăţişându-şi mama îi spuse: “Mamă de acum înainte tata nu te va mai întrista, nu se va mai întoarce acasă beat!” Seara, tatăl întorcându-se ca de obicei beat, fetiţa începu să plângă, iar la masă a mâncat numai pâine şi nu a dat nici o explicaţie părinţilor. A doua zi s-a repetat aceeaşi scenă. Mama a început să se neliniştească, însă tatăl a început să ţipe la fetiţă: “Vreau ca tu să mănânci!” “Nu, îi răspunse amabil fetiţa, tată, voi mânca atunci când tu vei înceta să mai bei şi să mai blestemi!”

La auzul acestor cuvinte tatăl îşi înclină capul şi la scurt timp începu să plângă. Discuţia dintre ei a fost lungă şi dificilă, dar cum putea el să se mai întoarcă acasă beat şi să suporte vederea fetiţei sale drăguţe, care slăbea zi după zi? După o lună, în acea casă s-a reîntors pacea şi odată cu ea iubirea.

Aşadar, după cum într-o familie ne ajutăm unii pe alţii, cei sănătoşi îi asistă pe cei bolnavi, cei puternici îi apără pe cei slabi, sau cei inocenţi se jertfesc pentru cei păcătoşi, tot astfel, în familia lui Dumnezeu, care este Biserica, trebuie să crească această solidaritate care îşi află rădăcina în Trupul Mistic al lui Cristos, prin care noi toţi suntem părtaşi atât la bine cât şi la rău. Aceasta este datoria fiecărui creştin. Aceasta este esenţa creştinismului. Iubirea Domnului este pentru toţi, planul său de mântuire îmbrăţişează în mod părintesc tot universul, iar prezenţa unei Biserici vii, a unei comunităţi creştine capabile de a genera noi germeni şi noi dimensiuni istoriei, pentru toţi oamenii care se trudesc, pentru căutarea unei căi bune, este un mesaj de iubire, este o voce care spune: “Pe aici! Pe aici!”

Dorel LENGHEN

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin