Predici

Mărturisesc că-mi vine destul de greu să “spun ceva” drept comentariu la această pagină din Evanghelie. Aceste cuvinte mă fac să mă simt prost, oarecumva trăind nişte sentimente contrastante de incertitudine şi confuzie. Şi nu ştiu dacă nu cumva se întâmplă ceva similar şi cu domniile voastre care mă ascultaţi.

Pe de o parte, apare că suntem atenţionaţi prin aceste cuvinte spre ceva măreţ, sublim, foarte frumos… Pe de altă parte, poate aceste cuvinte răsună în urechile noastre ca nişte cuvinte ireale, cuvinte lipsite de sens, ba chiar iritante în comparaţie cu anumite concrete şi amare experienţe ale vieţii.

Şi totuşi fericirile sunt ca un “manifest”, o adevărată “siglă” a creştinismului. În aceste fraze ale Evangheliei sfântului Matei, fiecare creştin poate şi trebuie să recunoască, mai mult sau mai puţin clară, imaginea despre sine însuşi. Auzind aceste cuvinte, faţa noastră ar trebui să se lumineze şi instinctiv să surâdă, aşa cum se întâmplă de obicei când “ne recunoaştem” într-un anumit discurs. În fericiri, noi ar trebui să ne recunoaştem, dacă nu chiar “aşa cum suntem”, cel puţin “cum încercăm să fim”, din moment ce spunem că credem în Isus Cristos.

Dar oare este chiar aşa? Acesta este oare modul nostru de a gândi? Sau poate că ne gândim că anumite discursuri merg foarte bine în biserică (aici mergem pentru că “suntem creştini”), dar apoi nu pot fi luate în serios “în viaţa” de fiecare zi?

“Fericiţi cei săraci…”. Ba, fericit cel care are mulţi bani!

“Fericiţi cei mâhniţi…”. Ba fericit cel care se poate bucura de viaţă!

“Fericiţi cei blânzi…”. Ba fericit acela care ştie să-şi impună punctul de vedere!

“Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi după dreptate…”. Ba fericit acela care se bucură de prestigiu şi putere şi ştie să-şi apere interesele proprii!

Şi aşa mai departe.

Evanghelia nu va înceta niciodată să fie un cuvânt mereu “nou” pentru toate epocile şi pentru toate generaţiile; aşa cum de altfel nu va înceta niciodată să fie un cuvânt totdeauna “diferit” de raţionamentele omeneşti comune, ieri şi astăzi.

Fericirile vor rămâne totdeauna un fel de sfidare adusă logicii lumii. Dar tocmai această sfidare este cea pe care noi declarăm că o acceptăm ca program de viaţă declarându-ne identitatea de “credincioşi”, cu toate rezistenţele pe care le simţim în noi înşine şi care ne constrâng să ne recunoaştem umil “oameni cu puţină credinţă”.

Pentru că despre aceasta este vorba în ultima analiză. Dacă noi gândim privind numai la felul cum merg lucrurile în această lume, cuvintele lui Isus apar absurde, nebuneşti: cel care trăieşte într-o condiţie de sărăcie, suferinţă, nedreptate, de fapt nu este un “fericit”!

Însă fericirile Evangheliei vor să ne spună în primul rând aceasta: viaţa nu este pur şi simplu “falimentată” pentru cel care de fapt experimentează în existenţa sa pământească mizeria, durerea şi necazul; pentru că Dumnezeu este ţinta ultimă a vieţii omeneşti, iar întâlnirea cu Dumnezeu va însemna o bucurie imensă, capabilă să răscumpere orice durere.

Dacă însă privim realist la existenţa noastră în orizontul lui Dumnezeu (şi a unui Dumnezeu aşa cum ni l-a prezentat Isus Cristos), atunci mesajul de încredere şi speranţă al fericirilor devine în acelaşi timp un apel şi o angajare plină de responsabilitate.

Toţi trebuie să fim “săraci cu duhul” înaintea lui Dumnezeu şi deci capabili de o fraternitate concretă, solidaritate şi împărtăşire cu acela care este mai sărac decât noi.

Noi suntem primii care trebuie să ştim să ne menţinem seninătatea sufletului, chiar şi în experienţa contrarietăţilor şi suferinţei, pentru “speranţa care este în noi” (cf. 1Pt 3,16).

Noi toţi trebuie să avem o “inimă curată”, liberă de orice ipocrizie şi de orice sentiment rău, care să ne permită să ne îndreptăm spre Dumnezeu şi spre aproapele cu privirea curată a unui copil.

Toţi trebuie să devenim “făcători de pace”, căutând să construim raporturi sociale fundamentate – la orice nivel – pe respectul reciproc, pe sensul dreptăţii şi pe refuzul violenţei…

De bună seamă: cuvântul lui Cristos ne depăşeşte infinit. În faţa fericirilor noi nu putem face altceva decât se ne recunoaştem mereu “inadecvaţi”. Dar acesta nu este un bun motiv să renunţăm să încercăm să acţionăm, pentru că încrederea noastră nu se sprijină pe noi înşine şi pe meritele noastre, dar pe bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu.

pr. Anton Iştoc Ritul latin