Predici

În Evanghelia pe care am ascultat-o există o frază care se aude repetată cvasi-identic ori de câte ori participăm la Sfânta Liturghie: “Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatul lumii”.

Probabil că se întâmplă şi cu aceste cuvinte cum se întâmplă cu multe altele: obişnuiţi să le pronunţăm şi să le auzim spunându-se în Biserică, noi nu le prea dăm im-portanţă… Dar oare am încercat vreodată să medităm, reflectăm asupra semnificaţiei lor?

Ce semnificaţie are faptul că-l numim pe Cristos “miel”? Şi ce semnificaţie are faptul de a spune despre el că este “Mielul lui Dumnezeu”?

După câte se pare, este adevărat că oamenii au folosit totdeauna referinţa la anumite animale, drept elogiu sau insultă faţă de anumite persoane: “Este un leu… un vultur”! Sau: “Este un câine… eşti un căţel”! Etcetera.

Ce se poate intenţiona să se spună vorbind despre cineva ca despre “un miel”? Poate că este vorba despre o persoană “blândă ca un miel”… Dar ce înseamnă: “mielul lui Dumnezeu”?

Probabil că pentru cei care-l ascultau pe Ioan Botezătorul vorbind aşa (sau pentru primii cititori ai Evangheliei sfântului Ioan de odinioară) era mai uşor să se intuiască ce sens aveau aceste cuvinte. Pentru că atunci toţi ştiau că mielul era animalul tipic pentru jertfa care se celebra la templul din Ierusalim cu ocazia Paştelui, pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu şi pentru a reînnoi alianţa, pactul de prietenie cu el.

Şi mulţi ştiau că profetul Isaia a vorbit despre un personaj misterios, numit “slujitorul Domnului”, care era asemănat cu un “miel dus la înjunghiere”, pentru că a fost condamnat la moarte deşi era cu totul nevinovat, luând asupra sa în mod liber vinovăţiile şi suferinţele altora, “purtând păcatul multora” şi oferindu-şi viaţa proprie “pentru cei păcătoşi” (cf Is 52,13-53,12).

Aşadar Ioan, vorbind despre Isus spunea: iată adevăratul miel pentru adevărata jertfă. Nu sărmanele animăluţe sunt acelea care-l interesează pe Dumnezeu, dar este acest om pe care el însuşi l-a trimis pentru “a duce mântuirea sa până la marginile pământului” (cf. prima lectură), prin jertfa de sine însuşi.

Isus, “Fiul lui Dumnezeu”, şi-a trăit existenţa sa umană în deplină fidelitate faţă de criteriul încrederii totale în Dumnezeu şi al iubirii fără condiţii faţă de oameni. În felul acesta el “a îndepărtat păcatul lumii”, purtând cu sine şi asupra sa până pe cruce povoara răului care grava asupra lumii: răutatea, violenţele, nedreptăţile, mizeriile, suferinţele oamenilor. Prin moartea şi învierea sa, Isus a golit dinlăuntru puterea şi atotputernicia răului, care totuşi continuă să fie prezent în lume.

Fiecare suferinţă umană este ca şi scufundată şi cuprinsă în pătimirea lui Cristos. Acest gest de bunătate şi de iubire se înscrie înlăuntrul iubirii lui Cristos. Fiecare păcat, orice răutate şi nedreptate sunt încă acel păcat, acea nedreptate şi acea răutate care l-au ucis pe Isus Cristos. Dar totul este deja iertat, din partea lui Dumnezeu aşa cum Isus i-a iertat pe cei care-l răstigneau.

Întreaga suferinţă a lumii este deja răscumpărată, pentru că Cristos a înviat; şi în fiecare om care moare este de asemenea Cristos care moare, pentru a face părtaş pe fiecare om la învierea în viaţa lui Dumnezeu. Şi, aşa cum spune sfântul Paul, “suferinţele acestei lumi prezente nu sunt comparabile cu slava viitoare care se va arăta în noi” (Rm 8,18).

La Sfânta Liturghie auzim repetându-se acele cuvinte (“Iată Mielul lui Dumnezeu…”) chiar înainte de împărtăşanie. De fapt, tocmai în acest moment se actualizează concret pentru noi acea dăruire de sine însuşi pe care Isus a săvârşit-o o dată pentru totdeauna prin viaţa şi moartea sa (“Luaţi şi mâncaţi: aceste este trupul meu oferit ca jertfă pentru voi”).

Prin împărtăşanie, noi devenim una cu Cristos, pentru că el însuşi este acela care “trăieşte în noi”, după cum ne spune sfântul Paul (Gal 2,20), şi în felul aceasta întreaga noastră viaţă de fiecare zi devine “o jertfă plăcută lui Dumnezeu” prin fidelitate faţă de cuvântul său şi prin ascultare faţă de voinţa sa.

pr. Anton Iştoc Ritul latin