Predici

Care chip?

În sărbătoarea de astăzi, dedicată Sfintei Maria Mama lui Dumnezeu, se întâlnesc diferite motive. Se scoate în evidenţă imediat, datorită firului lecturilor, o puternică amprentă cristologică. Apare şi tema numelui lui Dumnezeu “strigat” de Duhul Sfânt în inimile noastre (Tată, Abba) şi, în consecinţă, conştiinţa condiţiei noastre şi mentalitatea relativă, nu de sclavi, ci de fii. Este şi impunerea numelui lui Isus, care a avut loc în octava Naşterii la circumciziune, semn al apartenenţei la un popor deosebit.

Astăzi este şi ziua mondială a păcii. Şi, desigur, nu putem neglija faptul că astăzi este prima zi a noului an.

Voi lua ca punct de plecare binecuvântarea conţinută în prima lectură, subliniind cele două expresii care se întăresc reciproc: “Domnul să facă să strălucească chipul său asupra ta şi să te ocrotească”. “Domnul să-şi îndrepte asupra ta chipul său şi să-ţi dăruiască pacea”. Putem să ne întrebăm: dar care este chipul pe care Dumnezeu îl face să strălucească peste noi? Mai precis: în lumina Crăciunului, ce chip ne apare?

L. Evely, într-o pagină sugestivă şi provocatoare – cu siguranţă una din cele mai frumoase ale sale – vorbeşte despre Dumnezeu care intră în lumea noastră incognito, ilegal, clandestin, cvazi de contrabandă. Aşa cum s-a constatat că experţii religioşi vorbesc despre El şi îl descriu după categoriile lor mintale, El decide să se prezinte aşa cum este: mult mai apropiat de oameni, complice cu aventurile lor, iubitor al vieţii, mai uman decât au reuşit ei să-şi imagineze. Dumnezeu nu vrea să fie acreditat oficial prezentând atributele sale şi privilegiile divine. Se prezintă despuiat de Maiestatea, de Puterea, de Măreţia sa. Adoptă de aceea travestiri, pentru a fugi de controlul poliţiei autorităţilor religioase şi academice. Fuge de preoţi şi de ceremoniile lor fastuoase, de înţelepţi şi de reprezentaţiile lor complicate, de titluri, definiţii. Dacă ar fi declarat acestora propria identitate, nu l-ar fi lăsat să treacă, nici nu i-ar fi permis să circule liber. Periculos, suspect, mai ales pentru că nu corespunde imaginilor care erau alcătuite despre El. În sfârşit, nu ar fi trecut examenul documentelor.

Un Dumnezeu care nu se lasă încadrat în tradiţii, nu acceptă ceremoniile pregătite în onoarea sa, nu respectă întâlnirile oficiale în locuri solemne pregătite în acest scop, ce fel de Dumnezeu este? Şi iată că Dumnezeu se sustrage. Şi fixează întâlnirea cu cei care nu au dificultatea de a recunoaşte adevăratul său chip. După ce a stabilit şi un semnal, un cuvânt de ordine, se lasă atins de cei simpli, de cei mici, de oricare om. Cei învăţaţi vorbesc şi ei de Dumnezeu “Total Altul”. El vrea să ne facă să înţelegem că se interesează de noi, participă la acţiunile noastre, este implicat în necazurile noastre. Pentru a comunica cu noi, vorbeşte limbajul oamenilor. Şi noi descoperim că acest Dumnezeu atât de apropiat, uman, umil, pasionat, sărac, plin de bunătate, ne priveşte, se interesează de noi.

Pe de altă parte, într-un anumit sens, este adevărat că păstorii descoperă pe Dumnezeu “Total Altul”, adică diferit complet de felul cum îl puteau imagina: modest, mic, fără bogăţii, lipsit de putere. Şi rămân uimiţi în faţa acestui chip surprinzător. Uimirea îi cuprinde şi pe cei care ascultă relatarea lor. “Toţi cei care îi auzeau, se minunau de cele spuse de păstori”. Şi ei “s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru tot ceea ce au auzit şi văzut, aşa cum li se spusese”. Au aflat chipul lui Dumnezeu. L-au citit, admirat într-un chip de copil, fără a avea nevoie de a merge la şcoală.

Cuvântul de ordine, semnalul oferit de înger (“veţi găsi un copil înfăşat, care este aşezat într-o iesle”) a funcţionat. Şi ei au putut să vină, să intre în legătură cu Dumnezeul “clandestin”, dar dornic să facă să strălucească chipul său în mijlocul oamenilor simpli, dispuşi să se minuneze.

“Născut din femeie”

Şi mama mai întâi, natural, care aparţine rasei celor mici, umili, are posibilitatea de a contempla, extaziată, chipul Fiului lui Dumnezeu care este fiul său. Şi imprimă aceasta în inimă. Nimeni nu va reuşi s-o şteargă. De acum acel chip l-a ascuns în interior, îl păzeşte în zona cea mai secretă a fiinţei sale. Cuvântul pe care l-a primit, acum devine chip, lumină, flacără. “…Maria păstra toate aceste lucruri meditându-le în inima ei.”

Un Dumnezeu care a aflat sălaş în sânul ei de femeie. “Născut din femeie” afirmă Paul (unicul său indiciu, fără măcar s-o cheme pe nume, pentru Mama lui Dumnezeu). Când a venit “plinătatea timpului”, începe aventura umană a Fiului. Şi prima travestire a lui Dumnezeu cere complicitatea Mariei din Nazaret. Primul refugiu secret, inimaginabil, al lui Dumnezeu care intră în lume drept clandestin, este sânul unei femei. Cel cu “Totul Altul” nu se putea face mai asemănător cu noi decât astfel. Conciliul Vatican II va comenta: “Fecioara Maria a primit Cuvântul lui Dumnezeu în inima ei şi în trupul ei, şi a prezentat lumii Viaţa”.

Când vor înceta războaiele noastre personale?

“Domnul să-şi îndrepte asupra ta chipul său şi să-ţi dăruiască pace”. În lumina chipului Domnului, eu descopăr adevăratul meu chip. Chipul meu de “fiu”. Adoptat, iertat, iubit. Şi capabil, la rândul său, de a ierta şi a iubi.Nu ar fi suficientă acea oglindă, se adaugă şi strigătul interior al Spiritului, care dă mărturie despre condiţia mea de fiu chemat la libertate.

De atâtea ori aleg lanţurile. Condiţia de sclav şi atitudinile respective sunt adesea mai confortabile. Dar Spiritul nu face altceva decât să-mi repete: eşti liber. Este greu de acceptat un statut de libertate. Libertatea de fii ai lui Dumnezeu. “…Şi să-ţi dăruiască pace”. Dacă lumina chipului lui Dumnezeu mă umple de pace, adică îmi dăruieşte acel “Shalom” care este plinătate, integritate, armonie cu mine însumi, cu Dumnezeu, cu natura, atunci trebuie să devin o creatură a păcii. Pacea, care este un dar de sus, înfige rădăcinile într-o dimensiune religioasă, şi de aceea presupune convertirea inimii.

Numai dacă sunt cu adevărat “pacificat” în interior, devin instrument al păcii.

Statisticile avansează cifre ameţitoare atunci când prezintă documente cu privire la conflictele “locale”, micile războaie, focarele de distrugere care s-au aprins în anii care au urmat după ultimul măcel mondial. Evident nu pot ţine cont de infinitele războaie “personale”, de războaiele private dintre indivizi, chiar de aceeaşi credinţă, de-a dreptul “părtaşi la Euharistie”. Cred că contribuţia cea mai preţioasă pe care fiecare dintre noi poate să o ofere păcii din lume se concretizează în propunerea şi în datoria serioasă, în prima zi a anului, să pună capăt numeroaselor războaie pe care le are în curs.

A o rupe cu egoismul, invidiile, rivalităţile, agresivităţile, competiţiile neghioabe, ambiţiile, meschinăriile, ranchiunile cele mai mizerabile, resentimentele cele mai îndârjite, antipatiile, prejudecăţile, care ne fac să fim persoane în conflict cu atâţia adversari. Suntem gata să denunţăm, scandalizaţi, risipele, cheltuielile absurde pentru armamente ale puterilor mari şi mici. Şi nu evaluăm suficient costul energiilor şi resurselor pe care le cheltuim nebuneşte pentru a susţine numeroasele şi mizerabilele noastre războaie personale, pentru a finanţa “războaiele sfinte” pe care le avem pentru cauza justă a eu-lui nostru, a amorului propriu, a idolului dominant.

Mai ales nu ne dăm seama că tocmai acele îndârjite războaie private în care suntem implicaţi pe diverse fronturi se termină prin a stinge lumina chipului divin care se reflectă pe chipul nostru. Ura, sau şi numai animozitatea, micile răutăţi, ieşirile răutăcioase, au o putere devastatoare de a întuneca. Să ne dorim un an bun, deci, mărturisindu-ne nouă înşine că ar fi ora de a pune capăt războaielor private pe care le ducem cu arme chiar prea tradiţionale, vechi (se urcă până la timpurile lui Cain), şi arsenale care sunt în interiorul nostru.

Atunci, suntem dispuşi să trimitem, în secret, câteva declaraţii de pace? Anul va fi sigur bun dacă am reuşi să investim profitabil toate resursele noastre, să mobilizăm toate energiile noastre în gânduri, cuvinte şi fapte de pace. Este inutil să specific că ne trebuie mai mult curaj pentru a întrerupe un război decât pentru a-l începe sau a-l continua. Ne trebuie mai mult curaj pentru a recunoaşte că “este un lucru lipsit de sens” decât pentru a urla că “nu pot să tolerez ca…” Trebuie mai multă forţă în lupta pentru pace decât în toate celelalte bătălii puse împreună. Adevăraţii dezertori, bolnavi de laşitate, sunt aceia cărora le este teamă de a “risca în favoarea păcii”.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin