Predici

O cale dureroasă

Pagina din Matei ne prezintă familia din Nazaret pe calea dureroasă a exilului. Iosif, Maria şi Isus trăiesc condiţia dramatică a refugiaţilor. Parcurg un drum care, în anumit sens, anticipează pe cel al Calvarului. Cărţile apocrife, cu povestirile lor legendare, încearcă să facă să înflorească acel drum cu multe episoade patetice şi miraculoase. Dar fantezia nu reuşeşte, în acest caz, să îndulcească realitatea care a trebuit să fie aspră, amară, dominată de nesiguranţă, de frică şi incertitudine.

Multe familii, astăzi, se pot recunoaşte în aceeaşi situaţie. Războaie, persecuţii politice, rasism, mizerie, foame, rup şi tulbură crud un număr mereu crescând de familii, ale căror membri sunt constrânşi să ducă o existenţă precară, ameninţată, umilită. În ţări îndepărtate, chiar şi când găsesc de lucru, nu află totdeauna o adevărată primire, omenie, respect, recunoaşterea demnităţii lor, preţuirea valorilor pe care ei le poartă. Şi foarte adesea trebuie să facă conturile cu ostilitate, prejudecăţi, suspiciuni, marginalizare. Visele se spulberă repede la suflul îngheţat al situaţiilor insuportabile, al atitudinilor meschine, al dificultăţilor de netrecut. Viitorul apare mereu mai nesigur.

Astăzi, dincolo de o uşoară emoţie în faţa iconiţei cu Sfânta Familie înzestrată cu un măgăruş (cu un aer puţin devot), şi escortată de îngeri care zboară, ar fi de folos să ne punem de acord cu drama înfricoşătoare a atâtor imigranţi, deportaţi, refugiaţi, de toate victimele egoismului, refuzului şi exploatării. Aşteptarea, în ţara exilului, devine interminabilă. Timpul trece mult mai încet. Noaptea pare că nu se mai sfârşeşte. Să nu agravăm sensul inevitabil de străinătate, de exil, cu lipsa de înţelegere şi duritatea inimii. Banii – adesea foarte puţini şi câştigaţi cu trudă – nu vor mai reuşi să compenseze uscăciunea sentimentelor.

Cale de eliberare

Dar, pentru fiecare dintre noi, poate fi şi un exil văzut ca o experienţă de libertate. Este vorba de a observa tot ceea ce, în societatea de astăzi, reprezintă o ameninţare a persoanei, vieţii, libertăţii, spiritului, a însăşi familiei. Este vorba de a salva valorile cele mai preţioase. A refuza ideea de a îndoi şira spinării, de a fi resemnaţi, de a suporta condiţionările şi manipulările cele mai mincinoase ale propagandei, de a accepta mutilările cele mai ruşinoase ale idealurilor noastre, de a masca propria personalitate, de a falsifica identitatea noastră creştină, de a abandona conştiinţa noastră, de a renunţa la gândire.

Este vorba de a păstra în ochi lumina patriei adevărate, a unei lumi diferite, a unui fel de a trăi demn de om. Pentru Iosif este vorba mai ales de a fi “om al visurilor”, care acceptă intervenţia de sus, este sensibil la o solicitare care îl împinge să plece, face loc la o voce care îi spune: “Du-te în altă parte… nu te lăsa închis… nu te lăsa prins… fungi în larg… nu sta pe un teren meschin… vezi că este cineva care ar vrea să te aresteze…”

Creştinul, deşi face parte din lume, stă la distanţă de o anumită lume de aparenţă, lipsită de însemnătate, de abuzul de putere. Şi “în altă parte” faţă de mode, ideologii, polemicile cele mai neghioabe, de competiţiile demente, de conformisme, de consensuri uşoare. Păstrează intactă în inimă chemarea către o “ţară spaţioasă”, ţara cântecului şi a poeziei şi a gratuităţii, unde se gustă roadele păcii, ale armoniei, respectului, prieteniei dezinteresate. Ţara unde fiecare poate să fie el însuşi, în adevărul propriei fiinţe, în comuniune cu Dumnezeu şi cu alţii, unde sunt înlăturate barierele egoismului, particularităţilor, intoleranţelor.

Cristos, care de copil a fost un exilat, va spune: “Eu sunt calea” (Ioan 14,6). Şi calea care duce la Împărăţie, poate fi chiar calea exilului, a înstrăinării faţă de un anumit mod artificial, zgomotos, decăzut, în care bazele cele mai zdruncinate sunt ţinute în picioare de violenţă şi minciună. Pentru cel credincios, atunci, calea exilului poate fi aceea a unei fugi de toate sclaviile, cu voinţa şi cu nerăbdarea unui exod neîncetat.

Lacrimile exilaţilor

…Şi pot să fie şi exilaţi în interiorul familiei. Cei în vârstă, de exemplu. Fragmentul din Sirah, care repetă chemarea la observarea poruncii a patra, ne lasă să întrevedem şi această faţă nu prea plăcută a realităţii. Este problema de a “cinsti”, nu numai de a suporta. Şi cred că nimeni nu are obrăznicia de a traduce cuvântul “a cinsti” cu “a se debarasa”, a ignora sau aranjarea într-un fel (comod pentru noi) a unei prezenţe plictisitoare. A cinsti înseamnă a recunoaşte valoarea, caracterul sacru al unei persoane, independent de faptul dacă mâinile sale sunt în stare sau nu de a oferi servicii, să asigure haine sau bani.

“Fiule, vino în ajutorul tatălui tău la bătrâneţe, / să nu-l întristezi în timpul vieţii sale. / Chiar dacă şi-ar pierde înţelepciunea, compătimeşte-l / Şi nu-l dispreţui, cât timp eşti în putere…” Da, chiar dacă îşi pierde mintea, nu trebuie să iasă din inima ta. Delicateţea pentru cei mai slabi poate deveni un sprijin mai solid al familiei. Atenţia plină de grijă faţă de cel care nu produce, nu câştigă, nu este productiv, dimpotrivă absoarbe timp şi energie, poate reprezenta o investiţie mai rentabilă, pe un alt plan.

Dacă păcatele – cum ne avertizează tot Sirah – sunt “ispăşite” prin pietatea arătată faţă de părinţii în vârstă, cum vor fi ispăşite păcatele comise împotriva lor, ofensele faţă de bătrâneţea lor, umilirile pricinuite, indiferenţa şi nesocotinţa faţă de slăbiciunea lor lipsită de apărare? Cu remuşcarea, poate? Da, fără îndoială mulţi dintre noi cultivă aceste remuşcări chinuitoare dar târzii. Remuşcările însă ar fi de folos să le avem înainte… Remuşcările cele mai eficace, de fapt, sunt acelea care ne împiedică de a săvârşi neghiobii şi ticăloşii. Remuşcările cele mai necesare sunt acelea care ne feresc să avem remuşcări “după”.

“Pietatea faţă de tată nu va fi uitată…” Dar pentru ca Dumnezeu să nu uite, să ţină cont de pietatea noastră, este necesar să exercităm, la rândul nostru, memoria. Spun, memoria celor vii. Adesea cei în vârstă pierd memoria. Şi se necăjesc pentru aceasta. Se simt descurajaţi. Din păcate sunt atâţia tineri care “uită”. Şi nu se preocupă de asta. Mie îmi plac mormintele acoperite cu flori (unele cimitire din Elveţia oferă o privire generală care mă lasă de fiecare dată uimit). Dar ar trebui ca florile să ajungă şi în mâinile “inutile” (inutile după o mentalitate proastă, eficientă). Şi ar trebui să ne dăm seama că iubirea cea mai convingătoare nu este cea care face să vărsăm lacrimi pe mormântul celui drag care s-a stins, ci aceea care se străduieşte ca ele să nu apară pe ochii celor vii.

Când caritatea moare în exil se stinge şi adevărul

Primirea este tema care stă la baza liturgiei de astăzi (primirea unui marginalizat şi care este considerat un străin; primirea celor în vârstă şi a celor slabi în ambientul familiar; primirea chemărilor de sus pentru un drum de eliberare de orice sclavie şi pentru salvarea valorilor ameninţate). Primirea, în fragmentul din scrisoarea către Coloseni (a doua lectură) se lărgeşte de la marginile familiei până la îmbrăţişarea unei perspective comunitare, ecleziale.

Paul subliniază unele modalităţi practice. Mai ales o pune în legătură cu un eveniment fundamental: comportamentul lui Cristos, în privinţa noastră, care determină relaţii noi între oameni. Este imposibil să comentăm întreaga pagină. Mă limitez să subliniez o frază esenţială: “Mai presus de toate să fie caritatea, care este legătura perfecţiunii”. Anumite comportamente, anumite polemici – trecute sau recente – în interiorul Bisericii, nu au arătat desigur acest tip de preocupare. Pare dimpotrivă că practica s-a sfârşit prin a interpreta textul pe dos: la baza tuturor să fie caritatea. Necazul este că, în anumite cazuri, caritatea nu se află nici la bază. A dispărut de tot.

Totuşi cuvintele creştinului, dacă nu sunt cuvinte de caritate, nu sunt nici cuvinte creştine. Dacă mărturia pe care o dau cei credincioşi, în orice circumstanţă, nu este o mărturie de iubire, de respect, de blândeţe, devine motiv de scandal. Şi nu este nici o cauză sfântă care să justifice pierderea simţului adevărului, chiar şi faţă de “duşmani” (care uneori sunt de-a dreptul fraţi în credinţă!). Un adevăr care nu este însoţit de iubire, şi nu este susţinută cu armele iubirii, nu mai este un adevăr creştin, nu are nimic comun cu evanghelia. Dacă moare iubirea, moare împreună cu ea şi adevărul. Cele două, de fapt, şi-au jurat fidelitate reciprocă.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin