Predici

Am putea crede că este foarte nepotrivit ceea ce ne propune Liturgia Cuvântului de astăzi, având în vedere faptul că ne aflăm încă în timpul Adventului, un timp de aşteptare, iar Evanghelia de astăzi ne prezintă deja momentul naşterii lui Cristos. Această nepotrivire ni se pare şi mai evidentă acum, când suntem atât de aproape de Sărbătoarea Naşterii lui Cristos, pentru că noi ne-am obişnuit prea mult să îmbrăcăm aceste momente imediat premergătoare Naşterii în cât mai mult mister, mergând până într-acolo încât parcă şi pe Dumnezeu am dori să-l facem absent în aceste momente tocmai pentru ca efectul surprinzător al Naşterii lui Cristos să fie cât mai puternic.

Şi totuşi Liturgia Cuvântului de astăzi tocmai despre acest eveniment ne vorbeşte şi o face impregnând parcă în inima şi sufletul nostru un ecou care răsună insistent: Dumnezeu este cu noi. Şi privind în viaţa noastră, în sufletul şi inima noastră, ne vine uşor să fim de acord cu această afirmaţie … mai ales că cei mai mulţi dintre noi am străbătut drumul Adventului şi ne-am pregătit deja pentru sărbătoarea naşterii lui Cristos apropiindu-ne de sacramentul reconcilierii.

Însă privind cu mai multă atenţie Liturgia Cuvântului de astăzi şi faptul că ea ne propune astăzi deja evenimentul naşterii, cred că ajungem să ne întrebăm: pentru ce toate acestea? Cum trebuie să înţelegem, de fapt, acest ecou care răsună din aceste fragmente: Dumnezeu este cu noi? Oare este de ajuns să privim la aceste cuvinte ca la o constatare şi să fim fericiţi că este o constatare valabilă în privinţa vieţii noastre personale? Sau trebuie să vedem mai mult de atât? Ce înseamnă pentru noi faptul că Dumnezeu este cu noi? Ce ar trebui să însemne aceste cuvinte?

Pentru a întrezării un răspuns cred că ar fi benefic pentru noi să ascultăm mai atenţi ceea ce ne spune Sfântul Apostol Paul în cea de a doua lectură: “am primit harul şi misiunea de apostol, ca să aducem la ascultarea credinţei întru numele lui (al lui Cristos) toate neamurile” (Rom 1,5 ). Acesta este efectul oricărei întâlniri autentice dintre Dumnezeu şi om; aceasta este dorinţa care se naşte în inima oricărui om care îl întâlneşte cu adevărat pe Dumnezeu!

Ne pregătim pentru a trăi cu toţii sărbătoarea Naşterii lui Cristos, iar dacă lecturile de astăzi ne repetă Dumnezeu este cu noi, ele fac acest lucru pentru a ne conştientiza, o dată în plus, că trăirea autentică a Crăciunului nu însemnă a ne închide în mândria faptului că îl avem pe Dumnezeu şi să-l păstrăm pentru noi, ci înseamnă a fi pregătiţi şi a-l împărtăşi şi celorlalţi pe acest Cristos care se naşte în mijlocul nostru. Dar oare cât de mult facem noi acest lucru? Cât de mult reuşim să împărtăşim cu ceilalţi, dincolo de câteva cadouri şi gânduri frumoase, şi bucuria adevărată pe care o trăim odată cu naşterea lui Cristos?

Privind la modul în care sunt trăite astăzi sărbătorile vedem cu uşurinţă că pierdem atât de mult timp să căutăm cadouri cât mai frumoase şi deosebite, încât nu mai avem timp să-i întâlnim cu adevărat pe cei cărora le oferim; ne zbatem atât de mult să luăm cele mai frumoase lucruri pentru a le oferi celorlalţi, încât uităm că adevărata comoară pe care trebuie să o oferim este persoana proprie şi mai ales prezenţa divină care se renaşte în noi; dorim atât de mult să oferim, încât uităm să ne oferim!!! Am ajuns să transformăm prea uşor cuvintele: Dumnezeu este cu noi într-un stindard personalist şi uităm că, de fapt, ele sunt chemate să devină o Veste Bună pe care fiecare dintre noi să o purtăm către ceilalţi. Şi cred că acest lucru se datorează faptului că nu conştientizăm suficient de mult adevărata prezenţă divină din sufletul nostru şi ne temem că, oferindu-l, îl vom pierde pe acest Dumnezeu din noi.

Riscăm să păţim asemenea acelui secretar episcopal, care se bucura pregătind catedrala şi văzând că ea este umplută de prezenţa lui Dumnezeu, gândindu-se că astfel arhiepiscopul va avea o sărbătoare minunată în prezenţa lui Dumnezeu! Dar iată că la un moment dat la uşa catedralei bătu un om sărman care văzând acea plinătate a prezenţei divine îi ceru secretarului puţin din Dumnezeu. Imediat, secretarul îl refuză, scuzându-se că în acea seară de sărbătoare, când toţi îi aveau pe cei dragi alături, arhiepiscopul are nevoie de tot acest Dumnezeu care era în catedrală. Însă nu termină bine de rostit răspunsul său că deodată Dumnezeu dispăru din catedrală şi catedrala rămase goală. Secretarul, dându-şi seama de greşeala făcută, se grăbi să plece în căutarea lui Dumnezeu, sperând să poată aduce măcar o fărâmă din Dumnezeu pentru ca arhiepiscopul să nu petreacă noaptea de Crăciun singur. Plecă şi ajunse în casa unei familii adunate pentru a petrece noaptea de Crăciun şi în mijlocul cărora era puţin din Dumnezeu. Bucuros, secretarul le spuse ceea ce se întâmplase şi le ceru o parte din Dumnezeu. Însă tatăl acelei familii se grăbi să-i răspundă că nu pot să-i ofere aşa ceva şi astfel ei să petreacă seara de Crăciun fără Dumnezeu. Dar nici nu termină bine de răspuns şi Dumnezeu dispăru şi din acea casă. Atunci secretarul porni mai departe şi ajungând la marginea oraşului îl întâlni pe Dumnezeu care plutea deasupra ogoarelor şi a copacilor. Văzându-l, se aruncă în genunchi pentru a se ruga. Însă nu trecu mult şi un ţăran îl şi întrebă ce face. Secretarul îi spuse să privească spre cer, aşteptându-se ca acel ţăran să înţeleagă şi să cadă şi el în genunchi pentru a se ruga. Însă ţăranul îi răspunse: Da, este Dumnezeu … dar este al nostru; prin prezenţa sa ne binecuvântează pământurile. Secretarul, bucuros, îl rugă atunci să-i dea şi lui o fărâmă din Dumnezeu pentru a-l duce în oraş în catedrală şi astfel să contribuie la salvarea multor suflete din oraş. Însă ţăranul îi răspunse că este de ajuns să-şi salveze sufletul propriu. Nu termină bine de rostit răspunsul că Dumnezeu dispăru şi din acel loc. Secretarul dezamăgit, cu privirea întunecată, începu să meargă fără a mai şti încotro se îndreaptă. Într-un târziu, zări o biserică impunătoare şi, apropiindu-se pentru a intra, auzi deodată cum începură să răsune colindele şi să bată clopotele. Intrând, nu mică i-a fost mirarea când l-a recunoscut pe arhiepiscop, în mijlocul catedralei plină de oameni, care de care mai sărmani … şi toată catedrala umplută de prezenţa lui Dumnezeu! (cf. Poveste de Crăciun – Dino Buzzati)

Oare de câte ori nu ne-am comportat şi noi asemenea oamenilor din această povestioară şi … dorind să-l păstrăm pe Dumnezeu pentru noi, l-am pierdut!

Dacă Liturgia Cuvântului din preajma Crăciunului ne vorbeşte deja despre acest Dumnezeu este cu noi, o face tocmai pentru a ne spune că Dumnezeu este cu noi atunci când acest noi nu este un noi individualist, ci Dumnezeu este cu noi ori de câte ori noi facem ca acest noi să îi cuprindă pe cei din jurul nostru … adică ori de câte ori îl oferim pe Dumnezeu din noi celorlalţi.

Cu siguranţă făcând acest lucru vom face şi noi ca într-adevăr Crăciunul, din sărbătoarea lui Dumnezeu pentru oameni, să devină sărbătoare a omului pentru oameni!

pr. Felix Roca jr Ritul latin