Predici

Isus se lasă interpelat de ascultătorii. Există o interacţiune. În câteva rânduri, pare că ascultătorii au fost cei care i-au suscită lui Hristos expunerea învăţăturii. Fie printr-o întrebare, fie printr-un cuvânt sau acţiune corectă ori ba, oamenii îl fac pe Hristos să spună ceea ce ştie El. Astfel, în fragmentul evanghelic de astăzi, Isus ne spune o pildă despre invitaţii la cină[1], parcă răspunzând la o afirmaţie a unui comesean al său care spunea: “Fericit este cel ce va prânzi întru împărăţia lui Dumnezeu”.

Cu o altă ocazie, ne amintim, cineva care asculta cuvintele Domnului strigă la fel ca cel de astăzi: “Fericit este pântecele care te-a purtat”. Hristos se folosise şi de ocazia respectivă pentru a enunţa cu autoritate dumnezeiască adevărul că: “Într-adevăr este fericit sânul care l-a purtat, adică fericită este Maria care i-a dat trup omenesc – dar, continuând – fericit este cel care ascultă şi împlineşte Cuvântul lui Dumnezeu”.

“Fericit este cel ce va prânzi întru împărăţia lui Dumnezeu” spunea un om oarecare (în ochii lui Dumnezeu nimeni nu este un oarecare!). Iar Hristos îi spune o poveste. Povestea unuia care a invitat pe mulţi la cină.

Am priceput demult cu toţii că Cel care invită la cină este Tatăl Dumnezeu iar invitaţii sunt fiii Săi, făpturile Sale, noi cu toţii şi unul fiecare.

În cadrul secular, cina are o oarecare latură aparte între mesele noastre zilnice. Aparte valenţa negativă pentru cei care sunt “atenţi la linie” şi sunt îngrijoraţi să nu mănânce seara ca să nu adauge kilograme ce ar putea strica la ţinuta, totuşi cina are o latură de intimitate şi exprimă un cadru de prietenie. Dacă masa de dimineaţa ne asigură resursele energetice pentru muncă, dacă masa de la mijlocul zilei exprimă foarte bine necesitate, pauză, comuniune, cina însă conţine acel dram de intimitate care ne face parcă să ne alegem persoanele cu care vom cina. Nu ne oprim mai mult asupra acestor detalii; textul evanghelic scrie de “cină”, dar tot aşa de bine putea să fi fost vorba de un “prânz” pe care omul l-a pregătit pentru invitaţii săi.

Este oare fără semnificaţie citirea acestei pilde în Biserică în apropierea imediată a Crăciunului? Cină şi Crăciun sunt totuşi, chiar şi la nivelul vieţii obişnuite, asocieri uşor de imaginat. De Crăciun se face cină, se pregătesc mese, avem şi suntem invitaţi. Totuşi! Înainte de Naşterea Domnului, Biserica citeşte o pildă despre cină şi ne poartă astfel cu gândul la Cina Domnului, la Cina de taină dinainte de patimă, la Cina de pe Golgota, la Cina de pe altar, la Cina veşnică a raiului. Parcă ar vrea să-şi amintească astfel Biserica faptul că, încă de la Naştere, Domnul are în vedere o cină la care îi invită pe oameni. El se naşte ca să devină Cină. Iconografia bizantină arată această unitate a întregului mister creştin; unele icoane reprezintă mormântul Mântuitorului ca o iesle: Dumnezeu se naşte pentru ca să moară şi să învie. Crăciunul ne arată într-adevăr că Dumnezeu este cu noi, că s-a coborât pe pământ (chiar dacă noi avem tendinţa să uităm că Domnul nu s-a instalat încă de tot aici şi compromitem prima venire a Sa la noi cu o bucurie acoperită de cadouri şi petreceri serbede, semn al nevoii noastre de a ne aşeza la o cină sărbătorească definitivă). Şi totuşi, cina la care ne cheamă parabola nu este o cină pământească. Cina de Crăciun este legată de Cina cea de taină şi este o anticipare a Cinei fără de sfârşit. În Luca, sensul invitaţiei la cină este escatologic, îndreptat spre viitor. Este o masă împărătească şi nupţială (de nuntă), îndoită temă mesianică[2].

Simbolica nupţială şi cea a invitaţiei la cină sunt teme apropiate în Scriptură[3]. Spre exemplu, Profetul Osea (cap. 2) explică bine în cheie nupţială şi parabola noastră: poporul lui Dumnezeu, chemat să-i devină mireasă sfântă, a uitat de Creatorul său şi şi-a dăruit inima făpturilor, trăind în infidelitate faţă de Legământ; cu toate acestea Dumnezeu îi iartă infidelitatea şi se uneşte în nuntă mistică cu făptura Sa prin taina întrupării lui Hristos. Insistând asupra indemnităţii femei pe care şi-o alege de mireasă, Osea arată măreţia iubirii lui Dumnezeu, care ne alege, oricât de mizerabili am putea fi. Tot aşa se petrece şi cu ultimi invitaţi din parabolă, chemaţi din pieţele şi uliţele cetăţii: săracii, ciungi, orbi, şchiopi. Dacă noi oamenii ne alegem invitaţii la cină dintre prieteni, pentru că cina înseamnă un cadru intim, la Cina Sa Dumnezeu ne alege pe fiecare ca pe un prieten intim al său. Eu cel sărac şi şchiop sunt ales ca intim comesean al lui Hristos. Nici unul mai puţin decât un altul, toţi cu aceleaşi chemare sfântă.

Prânzul de nuntă este iminent. Deja este ceasul cinei: “Veniţi că toate sunt gata!” Există un acum al Evangheliilor, un acum potrivit al chemării la mântuire şi un acum al răspunsului nostru. Pilda se încheie cu cuvintele omului care a invitat la cină, zicând: “Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea”. Isus trece acum şi mă cheamă să îl urmez; nu mai invită şi mâine şi poimâine. Chemarea lui Dumnezeu nu are rolul să ne streseze. În fiecare zi avem lucruri urgente de făcut, iar Evanghelia ne mai adresează una! Nu. Urgenţa Sa nu se plasează printre alte urgenţe din viaţa noastră de genul celor legate de serviciu, viaţa familială, mijloacele de transport şi altele. Nu, sigur nu în acest sens ne cheamă Domnul “acum”. Mai degrabă înţelegem acest acum ca o condiţie existenţială a noastră pe pământ: totul se petrece în prezent. Noi oamenii nu putem răspunde altfel decât acum: nu se poate face binele pe mâine; nu pot participa la cină în viitor, dacă nu particip acum când deja a început.

Înţelepciunea şi-a zidit casa, şi-a junghiat vitele, şi-a amestecat vinul, şi a pus masa. Şi-a trimis slujnicele, şi strigă, de pe vârful înălţimilor cetăţii: “Veniţi de mâncaţi din pâinea mea, şi beţi din vinul pe care l-am amestecat!”(Proverbe 9, 1-5)

p. Vasile G.

[1] Texte paralele : Mt 22, 1-14 – Lc 14, 16-24– Luca dă la invitaţie o versiune diferită de Mt, mai simplă, mai puţin dramatică şi într-un context general al bunei folosinţe evanghelice a prânzului. Diferenţele cu Matei sunt atât de mari încât se discută încă dacă este vorba de două versiuni ale aceleiaşi parabole originale ori dacă fiecare din cei doi evanghelişti nu relatează o parabolă autonomă a lui Isus însă care coincid totuşi într-un anumit număr de puncte şi în sensul general.

[2] Din contextul general al Evangheliei înţelegem că Mirele este Fiul Împăratului. (Mt 18, 23; Mc 2, 19; In 2, 8-9; In 3, 29).

[3] Simbolica nupţială este prezentă în toată Scriptura Cf. Gen 24,2-4; 24,54; 26,30; 29,22; 31,54; Ieş 24,11; Os 1,2; 2, 4-10; Is 25,6; 54,1-10; 61,10; 62,4-5; Ier 2,1-32; Ez 16; Ps 45; Prov 9,1-5; Sir 24,19; şi mai ale Cântarea Cânt.

Diverşi alţi autori Ritul bizantin