Start > Ritul bizantin > Duminica a XXVIII-a după Rusalii

Duminica a XXVIII-a după Rusalii

15 December 2007
1,791 afișări

Isus se lasă interpelat de ascultătorii. Există o interacțiune. În câteva rânduri, pare că ascultătorii au fost cei care i-au suscită lui Hristos expunerea învățăturii. Fie printr-o întrebare, fie printr-un cuvânt sau acțiune corectă ori ba, oamenii îl fac pe Hristos să spună ceea ce știe El. Astfel, în fragmentul evanghelic de astăzi, Isus ne spune o pildă despre invitații la cină[1], parcă răspunzând la o afirmație a unui comesean al său care spunea: “Fericit este cel ce va prânzi întru împărăția lui Dumnezeu”.

Cu o altă ocazie, ne amintim, cineva care asculta cuvintele Domnului strigă la fel ca cel de astăzi: “Fericit este pântecele care te-a purtat”. Hristos se folosise și de ocazia respectivă pentru a enunța cu autoritate dumnezeiască adevărul că: “Într-adevăr este fericit sânul care l-a purtat, adică fericită este Maria care i-a dat trup omenesc – dar, continuând – fericit este cel care ascultă și împlinește Cuvântul lui Dumnezeu”.

“Fericit este cel ce va prânzi întru împărăția lui Dumnezeu” spunea un om oarecare (în ochii lui Dumnezeu nimeni nu este un oarecare!). Iar Hristos îi spune o poveste. Povestea unuia care a invitat pe mulți la cină.

Am priceput demult cu toții că Cel care invită la cină este Tatăl Dumnezeu iar invitații sunt fiii Săi, făpturile Sale, noi cu toții și unul fiecare.

În cadrul secular, cina are o oarecare latură aparte între mesele noastre zilnice. Aparte valența negativă pentru cei care sunt “atenți la linie” și sunt îngrijorați să nu mănânce seara ca să nu adauge kilograme ce ar putea strica la ținuta, totuși cina are o latură de intimitate și exprimă un cadru de prietenie. Dacă masa de dimineața ne asigură resursele energetice pentru muncă, dacă masa de la mijlocul zilei exprimă foarte bine necesitate, pauză, comuniune, cina însă conține acel dram de intimitate care ne face parcă să ne alegem persoanele cu care vom cina. Nu ne oprim mai mult asupra acestor detalii; textul evanghelic scrie de “cină”, dar tot așa de bine putea să fi fost vorba de un “prânz” pe care omul l-a pregătit pentru invitații săi.

Este oare fără semnificație citirea acestei pilde în Biserică în apropierea imediată a Crăciunului? Cină și Crăciun sunt totuși, chiar și la nivelul vieții obișnuite, asocieri ușor de imaginat. De Crăciun se face cină, se pregătesc mese, avem și suntem invitați. Totuși! Înainte de Nașterea Domnului, Biserica citește o pildă despre cină și ne poartă astfel cu gândul la Cina Domnului, la Cina de taină dinainte de patimă, la Cina de pe Golgota, la Cina de pe altar, la Cina veșnică a raiului. Parcă ar vrea să-și amintească astfel Biserica faptul că, încă de la Naștere, Domnul are în vedere o cină la care îi invită pe oameni. El se naște ca să devină Cină. Iconografia bizantină arată această unitate a întregului mister creștin; unele icoane reprezintă mormântul Mântuitorului ca o iesle: Dumnezeu se naște pentru ca să moară și să învie. Crăciunul ne arată într-adevăr că Dumnezeu este cu noi, că s-a coborât pe pământ (chiar dacă noi avem tendința să uităm că Domnul nu s-a instalat încă de tot aici și compromitem prima venire a Sa la noi cu o bucurie acoperită de cadouri și petreceri serbede, semn al nevoii noastre de a ne așeza la o cină sărbătorească definitivă). Și totuși, cina la care ne cheamă parabola nu este o cină pământească. Cina de Crăciun este legată de Cina cea de taină și este o anticipare a Cinei fără de sfârșit. În Luca, sensul invitației la cină este escatologic, îndreptat spre viitor. Este o masă împărătească și nupțială (de nuntă), îndoită temă mesianică[2].

Simbolica nupțială și cea a invitației la cină sunt teme apropiate în Scriptură[3]. Spre exemplu, Profetul Osea (cap. 2) explică bine în cheie nupțială și parabola noastră: poporul lui Dumnezeu, chemat să-i devină mireasă sfântă, a uitat de Creatorul său și și-a dăruit inima făpturilor, trăind în infidelitate față de Legământ; cu toate acestea Dumnezeu îi iartă infidelitatea și se unește în nuntă mistică cu făptura Sa prin taina întrupării lui Hristos. Insistând asupra indemnității femei pe care și-o alege de mireasă, Osea arată măreția iubirii lui Dumnezeu, care ne alege, oricât de mizerabili am putea fi. Tot așa se petrece și cu ultimi invitați din parabolă, chemați din piețele și ulițele cetății: săracii, ciungi, orbi, șchiopi. Dacă noi oamenii ne alegem invitații la cină dintre prieteni, pentru că cina înseamnă un cadru intim, la Cina Sa Dumnezeu ne alege pe fiecare ca pe un prieten intim al său. Eu cel sărac și șchiop sunt ales ca intim comesean al lui Hristos. Nici unul mai puțin decât un altul, toți cu aceleași chemare sfântă.

Prânzul de nuntă este iminent. Deja este ceasul cinei: “Veniți că toate sunt gata!” Există un acum al Evangheliilor, un acum potrivit al chemării la mântuire și un acum al răspunsului nostru. Pilda se încheie cu cuvintele omului care a invitat la cină, zicând: “Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea”. Isus trece acum și mă cheamă să îl urmez; nu mai invită și mâine și poimâine. Chemarea lui Dumnezeu nu are rolul să ne streseze. În fiecare zi avem lucruri urgente de făcut, iar Evanghelia ne mai adresează una! Nu. Urgența Sa nu se plasează printre alte urgențe din viața noastră de genul celor legate de serviciu, viața familială, mijloacele de transport și altele. Nu, sigur nu în acest sens ne cheamă Domnul “acum”. Mai degrabă înțelegem acest acum ca o condiție existențială a noastră pe pământ: totul se petrece în prezent. Noi oamenii nu putem răspunde altfel decât acum: nu se poate face binele pe mâine; nu pot participa la cină în viitor, dacă nu particip acum când deja a început.

Înțelepciunea și-a zidit casa, și-a junghiat vitele, și-a amestecat vinul, și a pus masa. Și-a trimis slujnicele, și strigă, de pe vârful înălțimilor cetății: “Veniți de mâncați din pâinea mea, și beți din vinul pe care l-am amestecat!”(Proverbe 9, 1-5)

p. Vasile G.

[1] Texte paralele : Mt 22, 1-14 – Lc 14, 16-24– Luca dă la invitație o versiune diferită de Mt, mai simplă, mai puțin dramatică și într-un context general al bunei folosințe evanghelice a prânzului. Diferențele cu Matei sunt atât de mari încât se discută încă dacă este vorba de două versiuni ale aceleiași parabole originale ori dacă fiecare din cei doi evangheliști nu relatează o parabolă autonomă a lui Isus însă care coincid totuși într-un anumit număr de puncte și în sensul general.

[2] Din contextul general al Evangheliei înțelegem că Mirele este Fiul Împăratului. (Mt 18, 23; Mc 2, 19; In 2, 8-9; In 3, 29).

[3] Simbolica nupțială este prezentă în toată Scriptura Cf. Gen 24,2-4; 24,54; 26,30; 29,22; 31,54; Ieș 24,11; Os 1,2; 2, 4-10; Is 25,6; 54,1-10; 61,10; 62,4-5; Ier 2,1-32; Ez 16; Ps 45; Prov 9,1-5; Sir 24,19; și mai ale Cântarea Cânt.

Ritul bizantin