Predici

Ce l-am sfătui pe Ioan

“Tu eşti cel care trebuie să vină sau trebuie să aşteptăm pe altul?”, trimite să se informeze, din închisoare, Ioan Botezătorul. Noi l-am fi sfătuit să aştepte un altul. Personal, nu ne-am hazarda să ridicăm acea întrebare. Foarte riscantă. Şi dacă ar fi răspuns: “Nu este permis să aşteptăm un altul. Momentul favorabil este acesta. Acum sau niciodată. Este vorba de a primi, de a se decide, nu de a aştepta încă?”

Noi aşteptăm mereu o altă ocazie. Noi amânăm inevitabil până data viitoare. Amânăm întâlnirea decisivă. Suntem pregătiţi pentru susţinerea examenelor mai târziu. Suntem hotărâţi să nu ne hotărâm. Pentru noi este bună o altă evanghelie. Pentru a fi fideli, aşteptăm viitoarea ocazie. Pentru a observa un sărac, aşteptăm un alt sărac. Pentru a ne converti, aşteptăm un moment mai oportun. Pentru a ne deschide urechile, aşteptăm o altă predică, un alt predicator, o temă mai puţin incomodă.

Pentru a ne lăsa criticaţi, aşteptăm o critică mai măgulitoare, făcută de o persoană care să fie simpatică şi care, mai ales, să aibă bunul gust de a nu ne pune în discuţie. Pentru a ţine cont de o opinie, un sfat, o sugerare, aşteptăm să găsim pe cineva care să fie de acord cu noi. Pentru a face o alegere, aşteptăm propunerea viitoare. Pentru a asculta glasul conştiinţei, aşteptăm o altă situaţie. Pentru a reflecta asupra morţii, aşteptăm înmormântarea viitoare a unui amic. Pentru a reteza acea obişnuinţă periculoasă, aşteptăm eventualitatea unei terapii lipsite de durere. Pentru a citi o carte bună, a ne ruga cu un adevărat devotament, a da o dimensiune de profunditate şi coerenţă credinţei noastre, a păşi pe pragul unui spital, a pierde o oră din timp pentru acea persoană, aşteptăm timpuri mai bune. Acela pe care îl avem la dispoziţie este deja un timp ocupat, destinat altuia.

Păcat că nu trăim de două sau de trei ori. Să începem să trăim cu adevărat… viaţa viitoare. Isus te solicită: aici, acum, în această împrejurare particulară. Şi noi replicăm: poate, altă dată, dacă, poate, cine ştie, nu este exclus ca… Termenele precise, imediate, nu sunt prea plăcute. “Deschide ochii, astăzi”, ni se cere. Şi noi, nepăsători, o ocolim cu un vag “stai să vedem.” Am învăţat răbdarea. Dar într-un mod greşit.

Creştinul care nu se hotărăşte să vină

“Tu eşti acela care trebuie să vină sau trebuie să aşteptăm pe altcineva?” Tu eşti creştinul “aşteptat”? Aşteptat pe versantul nebuniei evanghelice şi nu al prudenţei umane, al logicii din predica de pe munte şi nu al mentalităţii lumeşti, al dăruirii dezinteresate şi nu al calculelor utilitariste, al slujirii şi nu al puterii, al discreţiei şi nu al etalării? Tu eşti creştinul aşteptat, care se compromite pentru cauza săracilor; se bate curajos împotriva nedreptăţii, din orice parte ar veni; denunţă cu curaj ipocrizia (chiar şi pe cea religioasă); are umilinţa de a mărturisi propriile păcate, înainte de a se face judecătorul păcatelor altora?

Tu eşti creştinul aşteptat la întâlnirea cu simplitatea, sinceritatea, transparenţa? Pentru a întâlni pe cineva care să ia în serios evanghelia, putem conta pe tine, sau ar fi cazul să ne îndreptăm în altă parte? Pentru a găsi pe cineva care să nu înşele aşteptările noastre, să nu distrugă speranţele noastre, să nu calce în picioare exigenţele noastre cele mai legitime, să ne ofere numele tău şi adresa ta, sau ar fi oportun să aşteptăm pe cineva care nu este ca tine?

“Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi”. Nenumăraţilor Ioani în aşteptare, poate un pic decepţionaţi, obosiţi de acum de aşteptare, cineva trebuie să meargă să le aducă la cunoştinţă nu numai ceea ce a simţit, citit, ci ceea ce a văzut. Conform discursurilor, oricine dintre noi poate fi “cel care trebuie să vină”. Sunt fapte, din păcate, care se lasă aşteptate nepermis de mult. Sunt fapte care nu se hotărăsc să vină…

Unde şi de ce se cultivă trestia

Isus îi aduce elogiu lui Ioan Botezătorul. Şi pune în evidenţă două elemente care îi alcătuiesc măreţia: nu locuieşte în palatul regilor; nu este o trestie bătută de vânt. “Cei Care poartă haine moi stau în palatele regilor”, ne asigură Isus. Adică, în acele locuri în care ceea ce contează este forma, nu esenţa. Este îmbrăcămintea, şi nu ceea ce este sub haină. Este aparenţa, nu valoarea prezenţei. Lauda exterioară, şi nu fidelitatea faţă de valorile fundamentale. Diplomaţia, în locul simplităţii. Sunt ceremoniile, nu angajamentul serios. Consimţământul total, în locul colaborării inteligente. Tămâierea preferată în locul sudorii. Închinăciunile şi zâmbetele, în locul capului care gândeşte. Tăcerea tremurătoare, în locul cuvântului aspru profetic. Uniformitatea, în locul originalităţii. Masca, în locul chipului.

În palatele regilor sunt perne şi divanuri şi fotolii la dispoziţia indivizilor care renunţă la libertate. Ioan, care este un om liber, stă în închisoare. Ioan, care este omul principiilor, al lipsei de comoditate, al sincerităţii aspre, a crescut în deşert şi nu a fost format la curte. Botezătorul, în plus, locuieşte în deşert, unde suflă vântul. Dar nu este o trestie clătinată de vânt. În grădinile regelui se cultivă trestii din belşug. Care sunt răsădite şi la graniţele cele mai îndepărtate ale regatului.

Trestiile sunt “vrednice de încredere” din cauza flexibilităţii lor. Trestii care se pleacă în direcţia dorită, uneori chiar înainte de a ajunge suflul sau sugestia.

Bate vântul Conciliului, şi ne înclinăm în acea direcţie. Afară de cazul când a se îndrepta (de altfel aceea era o poziţie puţin cam incomodă, nefirească, pentru anumite obiceiuri…) şi a se înclina iute în partea opusă când bat alte vânturi. Ne plecăm în direcţia Bisericii celor săraci, a slujirii. Numai să fim avertizaţi de schimbarea vântului şi a climei, şi să simţim că este momentul de a ne dedica cărămizilor şi marmorei şi altor acţiuni “binecuvântate” de sponzorul potrivit. Şi astfel se trece cu dezinvoltură de la “ultimii”, de la “nimeni”, la cei mai încurajatori puternici, la lumea care contează.

Ioan, care a mers la şcoala deşertului, a învăţat coerenţa. Este un “rezistent” la mode, la oportunisme, la calcule de putere, la intrigi, la clipiri din ochi viclene. Ne având nici o poziţie de apărat, are curajul de a rămâne el însuşi, chiar şi atunci când vântul îşi schimbă direcţia. Ioan, crescut în deşert, este pur şi simplu un om adevărat. Dieta austeră i-a întărit spinarea. Şi dacă intră în palatul regelui, o face pentru a deranja, pentru a spune că nu este de acord, pentru a suna alarma. Chiar şi atunci când stă în închisoare reuşeşte să semene nelinişti.

În sfârşit, “nefolositor” pentru a cultiva sau păzi trestiile. Chiar şi Isus spune că într-un astfel de om trebuie să ne încredem. Pentru a susţine cadelniţa, este suficientă o trestie. Dar pentru a purta crucea, este nevoie de o şira spinării robustă. Şi pentru a vedea drept, trebuie să stăm într-o poziţie incomodă.

Calea speranţei

Viaţa în deşert, în această duminică, devine “Calea Sfântă”. Şi este în mod fundamental calea speranţei (prima lectură) şi a răbdării (a doua lectură). Mulţumire lui Dumnezeu care “vine să ne salveze”, situaţiile disperate sunt schimbate într-o experienţă de viaţă, pace şi fericire, pe care deşertul care înfloreşte îi prezintă imaginea cea mai semnificativă. Speranţa, pentru a nu se reduce la vorbe goale, trebuie să se caracterizeze într-o capacitate de a susţine şi alimenta speranţa în persoanele care sunt gata să piardă sau de-a dreptul nu mai sunt înzestrate cu ea (şi, adesea, nu au toate motivele…).

Dar sunt aşa de rari, astăzi, autenticii, convinşii şi convingătorii, “furnizorii” de speranţă, în stare să întărească “mâinile slabe”, să întărească “genunchii şovăielnici”, să spună cuvinte drepte “celor cu inima tulburată”, să dea curaj, să susţină… Sunt, în schimb, mulţi purtători de mesaje al căror conţinut este aproape totdeauna frica, pedeapsa, ameninţările. Rămânem cel puţin perplecşi în faţa anumitor comunicări “de sus” cu ton dur, mereu pe partea catastrofalului, puţin şantajist, care determină un fel de “terorism spiritual”.

Cuvintele unor vestitori ai evangheliei sună dure, aspre, acuzatoare, oricum destul de puţin încurajatoare. Pe unele buze “vestea de bucurie” se transformă într-o ameninţătoare “dare de seamă”. Speranţa este virtutea cea mai dificilă. Atât de dificilă că sunt puţini cei care reuşesc s-o transmită. Însă când se întâmplă să întâlnim unul din aceşti rari semănători de speranţă, avem impresia că şi în deşertul nostru personal răsare cel puţin un “buchet de flori”.

Calea răbdării

În limbajul lui Iacob speranţa prinde forma răbdării. Cineva, poate, se poate gândi că vorbirea despre răbdare priveşte în special pe bătrâni, debili, resemnaţi. Răbdarea, dimpotrivă, cuprinde întreaga viaţă, “până la venirea Domnului”. Şi este o forţă, nu o slăbiciune. Răbdarea nu rămâne la sfârşit, când nu mai este nimic de făcut. Răbdarea trebuie aşezată la începutul oricărei acţiuni, atunci când rămâne totul de făcut.

Se începe cu răbdarea. Se continuă cu răbdarea. Şi se duce la bun sfârşit o operă cu răbdare.

Aşa cum notează A. Seve, în perspectiva lui Iacob, este: Răbdarea-iubire (“nu vă plângeţi unii împotriva altora”). Răbdarea-aşteptare. Şi despre aceasta ne sunt oferite infinite (o coadă la afluxul traficului, aşteptarea la medicul asaltat, rândul la un ghişeu, o scrisoare care nu soseşte, transporturile publice care nu funcţionează, munca monotonă, rezultate care nu corespund oboselilor noastre şi scadenţelor noastre). Răbdarea-forţă. Da, răbdarea asigură soliditatea la întreaga construcţie. Mai tare decât opoziţiile, rezistenţele, loviturile neprevăzute, decât dificultăţile de orice fel, este răbdarea. Numai răbdarea face solidă iubirea.

În sfârşit, “Calea Sfântă” este calea de ieşire din situaţii dificile, şi de-a dreptul disperate, aparent fără ieşire, spre plinătate şi pace, prin răbdare.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin