Start > Ritul bizantin > Duminica a XXVII-a după Rusalii

Duminica a XXVII-a după Rusalii

8 December 2007
1,736 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a X-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXVII-a după Rusalii)

Iubiți credincioși,

Știința spune că umanitatea a trecut de-a lungul unei evoluții îndelungate de la stadiul specific animalelor de ființă curbată, aplecată spre pământ, la o statură îndreptată, susținută de coloana vertebrală, cu putința de a privi înspre cer, lucru ce îl distinge de celelalte mamifere. Poate că astăzi sunt puțini aceia care suferă de maladia gârbovire fizice. Însă de gârbovire sufletească suferă fiecare om, într-o măsură mai mare ori mai mică. Încovoierea sufletească ne atinge pe fiecare, la nivelul psihic și mai ales în adâncul inimii, locul unde Dumnezeu își are lăcașul. Suferințele fizice, dar mai ales aplecarea egoistă spre plăceri, dorința de a poseda, orgoliu și excluderea celorlalți, toate acestea sunt lucrurile ce ne gârbovesc ființa și încovoiază omenirea.

“Era în sinagogă o femeie stăpânită de un duh de neputință”. Acel duh de neputință de care suferea femeia din sinagoga nu se referă aici la cauza răului (care poate fi considerată demonul) ci la efectele lui, la conținutul său spiritual. Există în interpretarea Părinților Bisericii o constantă simbolică ce face trecerea de la postura fizică la atitudinea sufletească. A fi gârbov este un semn al păcatului în Biblie. A umbla cu capul aplecat, este un semn rău în înțelesul Scripturii. Ne amintim de episodul din cartea Facerii unde se spune că Abel și Cain au adus jertfe Domnului, iar Domnul a primit jertfa lui Abel, iar Cain s-a întristat și umbla cu fața posomorâtă. Unele traduceri spun că “el, Cain, umbla cu capul aplecat”. Iar Domnul în întreabă: “Pentru ce te-ai mâniat și de ce umbli cu capul aplecat? Când faci binele, oare nu-ți este fața senină/ sau : Oare nu umbli oare capul ridicat?”

În Biblie, această aplecare a capului și gârbovire a coloanei vertebrale nu atinge doar trupul, ci și interiorul moral: “Ce este strâmb, nu se poate îndrepta, și ce lipsește nu poate fi trecut la număr”, spune cartea Ecleziastului (1, 15). Iar când moralul este abătut, cum oare va susține el viața omului? Căci, spun cartea Proverbelor: “Duhul omului îl spijinește la boală; dar duhul doborât de întristare, cine-l va ridica?” (Prov. 18, 14).

Gârbovirea omenirii a început de fapt cu primul păcat al omului și a continuat să o afecteze până când Dumnezeu a venit la noi în Fiul Său ca să ne dezlege și să ne îndrepte. Lanțul păcatului pe care îl trăgea în jos cu mâna sa diavolul a ținut omenirea încovoiată, însă Hristos a slobozit pe om de legăturile cu care el însuși s-a legat odată și i-a dat putință să își înalțe iar ochii înspre cer.

Valoarea simbolică a acestui miracol din zi de sâmbătă este aceasta: vindecând pe această femeie, Hristos dă imaginea îndreptării umanității pe care vine să o lucreze El însuși. Tocmai de aceea El este cel ce ia inițiativa, o cheamă la El pe această fiică a lui Avram, acordându-i acest apelativ de Femeie, reprezentantă a tuturor descendentelor “Evei – Mamei vieții” și numind vindecarea ei o “dezlegare”.

Ne amintim astfel că astăzi se celebrează în Biserica răsăriteană sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria, sărbătoare pe care Biserica apuseană a celebrat-o ieri. Această sărbătoare mărturisește că Maica Domnului a fost concepută în sânul mamei sale fără de păcatul strămoșesc a lui Adam care atingea pe toți oamenii. Această legătură grea care leagă în mod natural pe toți urmașii întâiului Adam a fost întreruptă în cazul Marie, ea fiind prezervată anticipat de harul pe care Hristos îl va da apoi tuturor. Este un dar special de care a fost învrednicită Maica lui Hristos tocmai în vederea misiunii sale de a fi pământ curat din care să se nască cel de-al doilea Adam, dezlegătorul sufletelor noastre. Curățenia și strălucirea Mariei, Maica lui Dumnezeu ne arată splendoarea la care suntem chemați cu toții.

Iubiți credincioși,

Hristos ne dezleagă sufletele și ne îndreaptă ființa prin Taina botezului, a Pocăinței a Cuminecării, prin Cuvântul Scripturii, prin rugăciune, prin harul iubirii Sale pe care ni-l dăruiește în fiecare moment al vieții. El singur are această putere să o facă cu adevărat, căci El este Stăpânul și Creatorul nostru, El a rupt lanțurile morții cu învierea Sa. Noi avem nevoie de îndreptarea Sa, căci suntem făpturi slabe, care cădem zilnic sub greutatea păcatelor. Hristos ne vindecă făptura întreagă, dar El ne dă și întărirea în lipsurile noastre cotidiene, darul Său mângâie pe fiecare persoană în parte în suferințe, eliberează de grijile trecătoare și vindecă mintea de boli.

Hristos nu lucrează împotriva voinței omului. Omul este liber să ceară și să primească ajutorul și vindecarea Cea de sus tot așa cum poate să o ignore ori să o refuze. Dezlegarea și îndreptarea noastră se face așadar cu participarea noastră deplină, chiar dacă apoi în fața lui Dumnezeu nu ne rămâne în fapt mai mult de făcut decât să spunem: “Cred Doamne, ajută necredinței mele!”, ca apoi de restul să se ocupe Dumnezeu cu puterea și știința Sa. Însă această dorință a noastră de a fi dezlegați și îndreptați este fundamentală, stă ca temelie la urcușul nostru spre veșnicie. Pentru ca să putem fi dezlegați de neputințele de tot felul și ca să putem fi îndreptați întru har avem nevoie să dezvelim rănile, să le arătăm Mântuitorului care să întindă mâna spre ele și să le oblojească, așa cum a întins mâna spre femeia cea gârbovă. Cu încredere, fără teamă ori rușine, să privim încovoierile noastre în ochi, să-i arătăm Domnului lanțurile noastre de care El ne va dezlega.

Această sinergie a împreună lucrării omului cu Dumnezeu spre dezrobire este subliniată oarecum în noua Enciclică pe care Sfântul Părinte Papa Benedict a publicat-o în aceste zile și care tratează despre nădejdea creștină. Acolo, Papa Benedict arată că nădejdea este începutul unei vieți fără sfârșit. Nădejdea este în definitiv viața pe care o iubim mai mult decât orice, dar de infinitatea căreia ne temem parcă. Nădejdea creștină are nu doar calitate “informativă”, nu rămâne la nivelul de a ne informa asupra ceea ce ne așteaptă cândva în rai, ci ea are o valoare “performativă”, adică este lucrătoare și pune în concret început îndreptării și dezlegării noastre. Însă la temelie stă libera noastră dorință.

Iubiți credincioși,

Dumnezeu este fericire, pace, îndreptare și lumină, tot ceea ce inima omului așteaptă, însă El nu se impune ci se dăruiește. Iar când omul primește liber această nădejde suprafirească, atunci gârbovirea sa se dezleagă și orice sâmbătă legală devine un chairos potrivit lucrării îndreptării și mântuirii noastre.

“Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiați; Domnul iubește pe cei neprihăniți” (Ps 146, 8) “Te măresc, Doamne, căci m-ai ridicat, și n-ai lăsat pe vrăjmașii mei să se bucure de mine. Doamne, Dumnezeule, eu am strigat către Tine, și Tu m-ai vindecat” (Ps 30, 2-3).

pr. Vasile G.

Ritul bizantin