Start > Ritul latin > Duminica a III-a din Advent (A)

Duminica a III-a din Advent (A)

14 December 2007
1,605 afișări

Autor: pr. Eduard-Mihai Coșa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Advent (Anul A)

“Invitația la bucurie” este tema dominantă a lecturilor de astăzi și, de aceea, duminica de astăzi, a III-a din Advent, este recunoscută ca duminica bucuriei. Motivul bucurie ne este indicat încă din antifona de la intrare: Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun bucurați-vă! Domnul este aproape. (Fil 4,4-5). Este vorba de bucuria aceluia care așteaptă cu speranță venirea Domnului, este bucuria aceluia care deja simte atmosfera plină de sacru și de mister a Crăciunului și se grăbește să celebreze cu o reînnoită bucurie misterul mântuirii sale.

Bucuria, liniștea sufletească, fericirea despre care vorbește și Isaia în mesajul său profetic de astăzi, au fost mereu pentru nenumărate generații la rând o aspirație constantă spre care tinde inima oricărui suflet pribeag pe pământ. Astăzi însă se observă adesea o neputință ciudată de a se mai putea bucura cu adevărat. Atâta lume care are de toate găsește cele mai diverse forme de distracție și de ocupare a timpului și totuși atâta monotonie, plictiseală și chiar tristețe pe față! Scria Papa Paul al VI-lea în Gaudete in Domino, 1: “banul, comoditatea, igiena, siguranța materială, de multe ori nu lipsesc și totuși, plictiseala, melancolia ori tristețea rămân, din păcate, moștenirea nedorită a atâtor oameni, la care se mai adaugă din nefericire și depresii, disperări pe care nu le pot risipi nici cele mai frenetice senzații de fericire și bunăstare lumească…”. Izvorul adevăratei bucurii însă, după Sfânta Scriptură, este credința în Dumnezeu, speranța că el este aproape de noi, așa cum ne-a promis: aceasta este certitudinea care ne dă seninătate și bucurie în viață, chiar și în mijlocul dificultăților materiale sau spirituale.

Credința în promisiunile lui Dumnezeu și speranța că ele se vor realiza ne sunt puse uneori la grea încercare în viața noastră de credință, iar Adventul revine an de an pentru a ne ajuta să depășim mai ușor dubiile de credință și să ne reaprindem speranța că la capătul drumului ne așteaptă Cristos…

În drumul nostru de credință îl întâlnim și astăzi pe Ioan Botezătorul, pe care Evanghelia ni-l prezintă într-o ipostază nouă și, într-o oarecare măsură, dificil de înțeles. Ioan trăiește un moment de criză în viața sa de credință. Acum el nu mai este în pustiu, nici nu mai poate vorbi și nici nu are în jurul său mulțimile care să-i ceară botezul de pocăință… Acum Ioan este singur: este în închisoarea din Macheron, situat la nord-est de Marea Moartă, o închisoare sălbatică într-un loc oribil. Ne vin în minte cuvintele profetului Habacuc: “Tu, care ai ochii atât de curați, care nu poți privi răul și nu poți vedea nelegiuirea, de ce, văzându-i pe cei răi, taci în timp ce cel nelegiuit îl înghite pe cel drept? (1,13)

De fapt, e un strigăt al propriei orbiri și al grabei nejustificate de a face imediat dreptate. Nu este Dumnezeu cel care pedepsește profeții (din toate timpurile). El permite răul pentru că din el știe să scoată un bine mai mare, pentru că prin încercări știe să mângâie și să ne mântuiască în așteptarea zilei în care se va vedea dreptatea sa. Ne revin iar în minte cuvintele apostolului Iacob: “fiți răbdători fraților, până la venirea Domnului. Priviți agricultorul: el așteaptă cu răbdare rodul prețios al pământului…. Fiți și voi răbdători…Nu vă plângeți… Luați ca model de răbdare și suportare pe profeți…” (5,7-8.10). Pe de altă parte, Dumnezeu este categoric cu cei mândri în inima lor, dar îi ridică pe cei umili…, pe cei răbdători și tari în credință (cf. Lc 1, 51-52).

Ioan Botezătorul are de înfruntat în temniță o încercare de credință care îl va purifica și îl va apropia și mai mult de inima lui Dumnezeu. Ioan, inspirat de Dumnezeu, predicase venirea lui Mesia, ceea ce iată că se și împlinise. Însă Dumnezeu, ca întotdeauna, își desăvârșește planurile în modul său propriu, original, și nu așa cum plănuiesc oamenii. Și în această situație observăm că imaginea lui Mesia predicat de Ioan nu corespundea întru totul cu profilul real al Mântuitorului.

Isus nu se prezenta chiar așa cum se aștepta Ioan. De aceea, el trimite solie ca să-l întrebe: “Ești tu acela care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm un altul?” (Mt 11,13)

Răspunsul lui Isus îi dă lui Ioan posibilitatea să se maturizeze în credință și să descopere din fapte adevărata identitate a lui Cristos: “…săracilor li se predică vestea cea bună” și “fericit cel care nu se scandalizează de mine” (v. 5-6).

Cine pornește în căutarea lui Dumnezeu se poate aștepta mereu la câte o surpriză: el nu va fi niciodată așa cum ne așteptăm. Pentru acest motiv, el poate fi întâlnit numai în umilința credinței, lăsându-ne conduși de el pe cărări neimaginate vreodată de noi. Așa a fost pentru Ioan, așa este pentru toți.

Să urmărim câteva etape din viața Botezătorului pentru a înțelege modul cum a depășit acest moment de criză.

- La întâlnirea sa cu Isus spusese: “eu trebuie să scad iar el trebuie să crească”. Isus însă, în loc să se manifeste în mod spectaculos, se ascunde, preferă ultimele locuri, nu caută popularitatea, nu dă preț pe puterea lumească. Ce mister!

Dumnezeu spusese într-adevăr prin Isaia: “gândurile mele nu sunt gândurile voastre și căile mele nu sunt căile voastre“(55,8). Fără îndoială, a fost ceva dur pentru Ioan să constate adevărul acestor cuvinte. Dar nedumerirea lui Ioan nu se oprește doar aici.

- În predica sa, el vorbea de treierat și adunat. Isus, în schimb, vorbește de semănat, se prezintă ca un agricultor răbdător care aruncă sămânța cu încredere și așteaptă recolta cu răbdare.

- Ioan îl aștepta pe Mesia lui Dumnezeu cu o față severă și cu graba de a separa grâul de pleavă, adică pe cei buni de cei răi. Isus, în schimb, îi primește pe toți la sine; mănâncă cu vameșii și cu păcătoșii și dă de înțeles cu claritate că Dumnezeu încearcă toate căile pentru a-l mântui pe om: el este gata să plătească oricât pentru a-l salva. Dumnezeu ne întrece, el ne surprinde: de aceea, în relația cu el, este necesară mereu credința. Înțelegem atunci și sensul neliniștii și al întrebării lui Ioan: “Ești tu acela care trebuie să vină sau trebuie să așteptăm un altul”? (Mt 11,13). În aceste cuvinte descoperim drama celui care nu reușește să înțeleagă, dar și umilința aceluia care se lasă călăuzit pentru a înțelege. În aceasta și constă sfințenia Botezătorului: el este martir în inimă înainte de a fi în trup. A știut să moară pentru ideile sale pentru ca să trăiască Adevărul.

La întrebarea lui Ioan, Isus îi răspunde: “mergeți și spuneți-i lui Ioan: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt vindecați… celor săraci li se predică vestea cea bună”(vv. 4-5).

E clar că atitudinea lui Isus nu corespundea întru totul cu imaginea prezentată de Ioan: dar într-adevăr, când Dumnezeu vine, el ne surprinde mereu, mai ales cu bunătatea și iubirea sa.

Ioan a crezut. El însuși spusese despre Isus: “nu sunt vrednic să-i dezleg curea încălțămintei sale” (Mc 1,7). A fost coerent și nu s-a scandalizat de el, ba chiar și-a dat viața pentru a da mărturie despre credința sa în cel pe care îl anunța.

Astăzi Ioan Botezătorul ne dă o mare lecție. Este un om care a rămas credincios, s-a lăsat condus de Isus, a primit lecția usturătoare despre caritate și a spus fiat, facă-se cu prețul propriei vieți. Da, o adevărată lecție și pentru noi.

Să ne întrebăm dacă credința noastră este în creștere, dacă suntem deschiși față de Dumnezeu și suntem în căutarea lui, dacă îl urmăm pe Domnul pe căile pe care ni le descoperă el, dacă știm să renunțăm la voința noastră pentru a face voința sa.

Suntem în Advent: un timp de pregătire și de verificare, pentru a scurta distanța dintre noi și Dumnezeu care vine!

Fie ca în acest an, Crăciunul să ne găsească reînnoiți în credință și iubire pentru a putea primi în mod

deplin darul pe care ni-l pregătește Tatăl ceresc, pe Cristos, Dumnezeu cu noi. Amin!

Ritul latin