Iubiţi credincioşi,

Ştiinţa spune că umanitatea a trecut de-a lungul unei evoluţii îndelungate de la stadiul specific animalelor de fiinţă curbată, aplecată spre pământ, la o statură îndreptată, susţinută de coloana vertebrală, cu putinţa de a privi înspre cer, lucru ce îl distinge de celelalte mamifere. Poate că astăzi sunt puţini aceia care suferă de maladia gârbovire fizice. Însă de gârbovire sufletească suferă fiecare om, într-o măsură mai mare ori mai mică. Încovoierea sufletească ne atinge pe fiecare, la nivelul psihic şi mai ales în adâncul inimii, locul unde Dumnezeu îşi are lăcaşul. Suferinţele fizice, dar mai ales aplecarea egoistă spre plăceri, dorinţa de a poseda, orgoliu şi excluderea celorlalţi, toate acestea sunt lucrurile ce ne gârbovesc fiinţa şi încovoiază omenirea.

“Era în sinagogă o femeie stăpânită de un duh de neputinţă”. Acel duh de neputinţă de care suferea femeia din sinagoga nu se referă aici la cauza răului (care poate fi considerată demonul) ci la efectele lui, la conţinutul său spiritual. Există în interpretarea Părinţilor Bisericii o constantă simbolică ce face trecerea de la postura fizică la atitudinea sufletească. A fi gârbov este un semn al păcatului în Biblie. A umbla cu capul aplecat, este un semn rău în înţelesul Scripturii. Ne amintim de episodul din cartea Facerii unde se spune că Abel şi Cain au adus jertfe Domnului, iar Domnul a primit jertfa lui Abel, iar Cain s-a întristat şi umbla cu faţa posomorâtă. Unele traduceri spun că “el, Cain, umbla cu capul aplecat”. Iar Domnul în întreabă: “Pentru ce te-ai mâniat şi de ce umbli cu capul aplecat? Când faci binele, oare nu-ţi este faţa senină/ sau : Oare nu umbli oare capul ridicat?”

În Biblie, această aplecare a capului şi gârbovire a coloanei vertebrale nu atinge doar trupul, ci şi interiorul moral: “Ce este strâmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr”, spune cartea Ecleziastului (1, 15). Iar când moralul este abătut, cum oare va susţine el viaţa omului? Căci, spun cartea Proverbelor: “Duhul omului îl spijineşte la boală; dar duhul doborât de întristare, cine-l va ridica?” (Prov. 18, 14).

Gârbovirea omenirii a început de fapt cu primul păcat al omului şi a continuat să o afecteze până când Dumnezeu a venit la noi în Fiul Său ca să ne dezlege şi să ne îndrepte. Lanţul păcatului pe care îl trăgea în jos cu mâna sa diavolul a ţinut omenirea încovoiată, însă Hristos a slobozit pe om de legăturile cu care el însuşi s-a legat odată şi i-a dat putinţă să îşi înalţe iar ochii înspre cer.

Valoarea simbolică a acestui miracol din zi de sâmbătă este aceasta: vindecând pe această femeie, Hristos dă imaginea îndreptării umanităţii pe care vine să o lucreze El însuşi. Tocmai de aceea El este cel ce ia iniţiativa, o cheamă la El pe această fiică a lui Avram, acordându-i acest apelativ de Femeie, reprezentantă a tuturor descendentelor “Evei – Mamei vieţii” şi numind vindecarea ei o “dezlegare”.

Ne amintim astfel că astăzi se celebrează în Biserica răsăriteană sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria, sărbătoare pe care Biserica apuseană a celebrat-o ieri. Această sărbătoare mărturiseşte că Maica Domnului a fost concepută în sânul mamei sale fără de păcatul strămoşesc a lui Adam care atingea pe toţi oamenii. Această legătură grea care leagă în mod natural pe toţi urmaşii întâiului Adam a fost întreruptă în cazul Marie, ea fiind prezervată anticipat de harul pe care Hristos îl va da apoi tuturor. Este un dar special de care a fost învrednicită Maica lui Hristos tocmai în vederea misiunii sale de a fi pământ curat din care să se nască cel de-al doilea Adam, dezlegătorul sufletelor noastre. Curăţenia şi strălucirea Mariei, Maica lui Dumnezeu ne arată splendoarea la care suntem chemaţi cu toţii.

Iubiţi credincioşi,

Hristos ne dezleagă sufletele şi ne îndreaptă fiinţa prin Taina botezului, a Pocăinţei a Cuminecării, prin Cuvântul Scripturii, prin rugăciune, prin harul iubirii Sale pe care ni-l dăruieşte în fiecare moment al vieţii. El singur are această putere să o facă cu adevărat, căci El este Stăpânul şi Creatorul nostru, El a rupt lanţurile morţii cu învierea Sa. Noi avem nevoie de îndreptarea Sa, căci suntem făpturi slabe, care cădem zilnic sub greutatea păcatelor. Hristos ne vindecă făptura întreagă, dar El ne dă şi întărirea în lipsurile noastre cotidiene, darul Său mângâie pe fiecare persoană în parte în suferinţe, eliberează de grijile trecătoare şi vindecă mintea de boli.

Hristos nu lucrează împotriva voinţei omului. Omul este liber să ceară şi să primească ajutorul şi vindecarea Cea de sus tot aşa cum poate să o ignore ori să o refuze. Dezlegarea şi îndreptarea noastră se face aşadar cu participarea noastră deplină, chiar dacă apoi în faţa lui Dumnezeu nu ne rămâne în fapt mai mult de făcut decât să spunem: “Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”, ca apoi de restul să se ocupe Dumnezeu cu puterea şi ştiinţa Sa. Însă această dorinţă a noastră de a fi dezlegaţi şi îndreptaţi este fundamentală, stă ca temelie la urcuşul nostru spre veşnicie. Pentru ca să putem fi dezlegaţi de neputinţele de tot felul şi ca să putem fi îndreptaţi întru har avem nevoie să dezvelim rănile, să le arătăm Mântuitorului care să întindă mâna spre ele şi să le oblojească, aşa cum a întins mâna spre femeia cea gârbovă. Cu încredere, fără teamă ori ruşine, să privim încovoierile noastre în ochi, să-i arătăm Domnului lanţurile noastre de care El ne va dezlega.

Această sinergie a împreună lucrării omului cu Dumnezeu spre dezrobire este subliniată oarecum în noua Enciclică pe care Sfântul Părinte Papa Benedict a publicat-o în aceste zile şi care tratează despre nădejdea creştină. Acolo, Papa Benedict arată că nădejdea este începutul unei vieţi fără sfârşit. Nădejdea este în definitiv viaţa pe care o iubim mai mult decât orice, dar de infinitatea căreia ne temem parcă. Nădejdea creştină are nu doar calitate “informativă”, nu rămâne la nivelul de a ne informa asupra ceea ce ne aşteaptă cândva în rai, ci ea are o valoare “performativă”, adică este lucrătoare şi pune în concret început îndreptării şi dezlegării noastre. Însă la temelie stă libera noastră dorinţă.

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu este fericire, pace, îndreptare şi lumină, tot ceea ce inima omului aşteaptă, însă El nu se impune ci se dăruieşte. Iar când omul primeşte liber această nădejde suprafirească, atunci gârbovirea sa se dezleagă şi orice sâmbătă legală devine un chairos potrivit lucrării îndreptării şi mântuirii noastre.

“Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi; Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi” (Ps 146, 8) “Te măresc, Doamne, căci m-ai ridicat, şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii mei să se bucure de mine. Doamne, Dumnezeule, eu am strigat către Tine, şi Tu m-ai vindecat” (Ps 30, 2-3).

pr. Vasile G.