Predici

Viaţa omului, aşa cum o ştim cu toţii, este marcată de diferite evenimente mai importante sau mai puţin importante. Dar atunci când se iveşte un eveniment mai important, de exemplu un botez, o căsătorie, un examen sau altceva, omul caută să se pregătească pentru acest eveniment, atât din punct de vedere material cât şi spiritual. Această grijă poate fi mai mare sau mai mică în funcţie de implicarea fiecăruia şi de modul în care participă la eveniment.

În acelaşi mod Biserica ne invită prin liturgia cuvântului din duminica de astăzi, aşa după cum a făcut-o şi în celelalte trei duminici ale Adventului, să ne pregătim pentru a celebra peste câteva zile evenimentul naşterii lui Cristos. Nu putem trece cu superficialitate peste acest moment foarte important, care a fost vestit de profeţi şi aşteptat cu nerăbdare de atâtea veacuri. Tocmai despre această vestire a venirii Mântuitorului ne vorbeşte prima lectură luată din cartea profetului Isaia. Regele Ahaz, fiind în conflict cu regii teritoriilor învecinate, nu are încredere în puterea lui Dumnezeu şi apelează la forţa şi ajutorul oamenilor. Pentru aceasta profetul îl avertizează, spunându-i: “Domnul însuşi vă va da un semn” (Is 7,14). Acest semn este menit să demonstreze că puterea oamenilor în raport cu cea a lui Dumnezeu nici nu se poate compara. Recurgând la semn, Dumnezeu nu alege o nouă cale de a se manifesta, dar apelează la un fapt obişnuit pentru el, pentru că el s-a revelat de multe ori prin semne. Însăşi creaţia, dar mai ales crearea omului, este un semn, este primul semn de iubire pe care l-a manifestat Dumnezeu. Apoi, de-a lungul întregii istorii a poporului ales găsim nenumărate semne prin care se manifestă prezenţa lui Dumnezeu. Aşa după cum ne învaţă Conciliul al II-lea din Vatican în constituţia dogmatică Lumen Gentium la numărul 55: “Cărţile Vechiului Testament descriu istoria mântuirii, în care în mod lent este pregătită venirea lui Cristos în lume”. Iată că şi prin profetul Isaia, Dumnezeu anunţă un semn, o intervenţie a sa. Şi care este acest semn? “Iată Fecioara va zămisli şi va naşte un Fiu şi îi vor pune numele de Emanuel” (Is 7,14). De fapt, acest anunţ nu este ceva nou, ieşit din comun, dar este o reamintire a promisiunii Răscumpărătorului pe care Dumnezeu a făcut -o după ce primii oameni, Adam şi Eva, au căzut în păcat. Acest anunţ al Mesiei este o continuare a făgăduinţei, făcute Evei, din cartea Genezei (Gen 3,15). În comparaţie cu regele Ahaz care apelează la oameni, Emanuel va şti să arunce răul şi să aleagă binele, se va hrăni cu lapte şi miere, care în concepţia celor din vechime era hrana celor puternici, va fi un continuator al regalităţii casei lui David.

Semnul prevestit de profetul Isaia se împlineşte în Fecioara Maria, aşa după cum am auzit în fragmentul evanghelic care a fost proclamat. Fecioara Maria îl zămisleşte pe Isus în mod minunat deşi ea era logodită cu Iosif. Modul în care se realizează această profeţie întrece puterea noastră umană de înţelegere, care este limitată. Ceea ce trebuie să remarcăm este disponibilitatea Fecioarei Maria la voinţa lui Dumnezeu. Maria acceptă într-o totală supunere tot ceea ce Dumnezeu vrea să facă în planul său providenţial. Aceeaşi atitudine de totală abandonare la voinţa lui Dumnezeu o întâlnim şi la Iosif. Deşi la început se gândea şi voia să acţioneze ca şi un om oarecare, imediat ce află care este voinţa lui Dumnezeu, nu ezită să o pună în practică. Modul în care este anunţat Iosif de ceea ce s-a întâmplat cu Maria, logodnica sa, aparţine de domeniul misterului. Aşa după cum Fecioara Maria îl zămisleşte în mod tainic şi misterios pe Isus, am putea spune că aproape în acelaşi fel este anunţat Iosif ca să nu o părăsească pe logodnica sa. Acelaşi înger anunţă marele eveniment că acela care se va naşte “va mântui poporul său de păcate” (Mt 1,21), va fi eliberatorul cel aşteptat. Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Iosif ca fiind un om drept. Această dreptate pe care o întâlnim la multe persoane din Vechiul Testament, este o caracteristică a omului ales de Dumnezeu. În concepţia veterotestamentară drept este acela pe care Dumnezeu îl găseşte astfel. Dreptatea este rodul orientării omului spre Dumnezeu, a împlinirii voinţei Sale, a abandonării totale la realizarea planului său. Datorită acestei dreptăţi, Iosif a fost ales ca să fie purtătorul de grijă al lui Isus şi al Mariei.

Asemenea exemple de totală abandonare găsim şi în zilele noastre. Un călugăr misionar, medic, italian, pe nume Lio Stocco, după ce participase la un congres internaţional de leprologie, pe când se pregătea să se întoarcă în Africa, un confrate îi spuse: “N-ar fi mai bine pentru dumneavoastră, care aţi avut deja un infarct, să rămâneţi în Italia?” El a zâmbit uşor cu obişnuita lui blândeţe, şi a răspuns: “Doresc într-adevăr să mă întorc între bolnavii mei. Ce diferenţă este între a muri aici sau a muri acolo? ştiu de ce sufăr şi ştiu că aş putea muri pe neaşteptate în orice clipă.” Şi a murit în Africa, la 14 februarie 1974, între bolnavii săi după o viaţă lungă pusă în slujba celor suferinzi. Iată un exemplu de totală abandonare la voinţa lui Dumnezeu.

Şi noi poate de multe ori spunem că suntem pregătiţi la orice, că vrem să-l slujim pe Domnul în toate, dar de multe ori, atunci când apare un eveniment care are forma unei catastrofe, căutăm să scăpăm repede, uitând de promisiunile făcute, neînţelegând voinţa lui Dumnezeu care poate s-a manifestat prin aceasta.

Sfântul Paul, în a doua lectură pe care am ascultat-o, se prezintă ca unul chemat să fie apostolul lui Cristos. Această lectură poate fi considerată ca o carte de identitate pe care o prezintă romanilor. Făcând această autoprezentare, el specifică în mod clar al cui slujitor este, aceasta datorită faptului că, creştinii care proveneau din păgânism nu aveau aceeaşi concepţie despre a fi slujitorul lui Iahve asemenea iudeilor. Slujitorul în lumea păgână era considerat inferior, ceva înjositor, de dispreţuit. Această slujire l-a determinat să depăşească ideea religioasă privind o singură naţiune, declarându-se dator de a predica tuturor popoarelor vestea mântuirii. Din această cauză, Apostolul încearcă să sintetizeze în câteva propoziţii toată esenţa predicii sale. Aminteşte clar profeţiile din Vechiul Testament care se împlinesc în Cristos, din seminţia lui David. Dar nu rămâne aici, merge mai departe, anunţând Învierea lui din morţi şi trimiterea Duhului Sfânt. Destinatarii scrisorii sunt chemaţi să creadă în acest Cristos, de la care Paul a primit harul apostolatului şi care îi cheamă pe toţi oamenii la sfinţenie, la mântuire.

Iată la ce ne invită Biserica să reflectăm în ziua de astăzi, la evenimentul Cristos, la noua alianţă care se realizează în Cristos, şi care depăşeşte cu mult vechea alianţă. Se poate spune că familia din Nazaret este punctul de sosire al tuturor marilor aşteptări din Vechiul Testament, dar în acelaşi timp şi punctul de plecare al Noii Alianţe, în care Cristos cheamă toţi oamenii la mântuire. Cristos, odată cu venirea sa în lume, nu-şi aruncă lumina sa numai asupra prezentului şi a viitorului, dar dezvăluie, în acelaşi timp, şi trecutul care ajunge la împlinire în persoana lui. Cristos ne aminteşte de marele Advent al istoriei omenirii în care toate aşteaptă venirea lui.

Cum aşteptăm noi Naşterea Domnului? Cum ne pregătim noi pentru a celebra marele eveniment care a încununat istoria? Iată câteva întrebări care trebuie să ni le punem acum, înainte de Crăciun. Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să ni le dăm în faţa conştiinţei noastre. Să ne deschidem inimile pentru a izgoni din ele tot egoismul de care sunt cuprinse. Să fim disponibili tuturor insuflărilor divine. Să ne asemănăm în acest sens Fecioarei Maria şi sfântului Iosif care au admis imprevizibila acţiune a lui Dumnezeu în viaţa lor.

Luându-i ca exemplu pe Iosif şi Maria trebuie să adoptăm viaţa lor simplă, care să-i permită lui Dumnezeu să intervină în viaţa noastră, răsturnând uneori chiar planurile noastre rezonabile. Numai adoptând acest stil de viaţă vom fi pregătiţi de a-l primi pe Cristos în mijlocul nostru şi vom putea spune şi noi plini de credinţă: “Vino Doamne Isuse, Biserica ta te aşteaptă!”

Valentin Bulai

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin