Start > Ritul latin > Duminica a III-a din Advent

Duminica a III-a din Advent

7 December 2007
1,288 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a III-a din Advent (Anul A)

Atmosfera așteptării Crăciunului devine tot mai tensionată. Biserica trăiește un moment deosebit în acest timp al Adventului. Cu această duminică, dorința Crăciunului, acum foarte aproape, domină liturgia și-i imprimă un ton fastuos de bucurie și de speranță.

“Bucură-te pustiu însetat, să se bucure deșertul, …! Iată Dumnezeul vostru! El va veni și ne va mântui” (Is 35,1.4) – exclamă plin de entuziasm Isaia.

De fapt, prima lectură de astăzi, de la început și până la sfârșit, nu este altceva decât o invitație la bucurie și speranță, unde profetul Isaia ne-a făcut să retrăim așteptarea care a precedat primul Advent al lui Cristos și speranțele care însuflețeau această așteptare. Era o speranță de lumină, de mântuire, de bucurie.

Bucuria mesianică este nota dominantă și cu siguranță fragmentul a fost ales pentru această a treia duminică din Advent, dedicată în mod tradițional tocmai temei bucuriei creștine.

Ce este creștinul, dacă nu un om al bucuriei, al bucuriei autentice? Dar bucuria creștinului nu constă într-o sumă de plăceri dobândite din posedarea lucrurilor exterioare, nu vine din afară spre interior, ci izvorăște din adâncul sufletului. Dar dacă acel izvor al bucuriei din noi a secat, nici toate distracțiile și atracțiile acestei lumi nu vor reuși să ne dea măcar umbra unui zâmbet adevărat.

Ambele lecturi de astăzi ale Noului Testament, ne fac să ieșim din climatul așteptării Mesiei din Vechiul Testament, pentru a ne introduce deja în timpul împlinirii: “Tu ești cel care trebuie să vină sau să așteptăm un altul?” (Mt 11,3) – au întrebat ucenicii lui Ioan pe Isus. Ucenicii lui Ioan nu știau încă cine era Cristos și susțineau că Isus era un simplu om, în timp ce pe Ioan îl stimau foarte mult și-l considerau mai mult decât un om. Cu toate acestea suportau cu amărăciune că faima lui Isus creștea în dezavantajul maestrului lor. Această gelozie îi împiedica să se apropie și să creadă în Isus. Invidia era ca un zid care le bloca accesul de a ajunge la Isus. Din închisoare, unde Irod îl întemnițase, Ioan Botezătorul urmărește activitatea lui Isus, știe că este Mesia și comportamentul aceluia pe care-l profetizase îl uimește atât pe el cât și pe ucenicii lui. Din mulțimea de discipoli Ioan alesese doar pe unii mai dispuși să creadă. Cristos, care a înțeles adevăratul motiv pentru care Ioan i-a trimis, întristat, nu răspunde direct la întrebarea lor – “Da, eu sunt!” -, deși poate ar fi fost logic și normal să procedeze așa. El știe că o asemenea declarație directă i-ar răni în stima pe care o aveau pentru Ioan, și preferă însă să-i lase pe acești discipoli să recunoască cine este din înseși minunile pe care le-a săvârșit sub ochii lor.

Poate unul sau altul se întreabă de ce Isus se comportă așa și nu-și mărturisește direct originea și identitatea sa! Isus se comportă așa pentru că știe foarte bine că mărturia minunilor este mult mai credibilă și mai puțin suspectă decât cea a cuvintelor. În sfârșit, Isus Cristos fiind Dumnezeu și cunoscând bine motivele pentru care Ioan îi trimisese pe unii dintre discipolii săi, vindecă orbi, șchiopi și alți infirmi. Scopul acestor minuni nu era pentru a demonstra lui Ioan adevărata sa Persoană, care o știa prea bine – și atunci, am spune noi, de ce ar trebui să se manifeste lui Ioan care deja credea și-l asculta? – însă numai pentru a-i învăța pe urmașii lui Ioan, care aveau încă dubii, și a le trezi credința și conștiința într-un învățător mult mai mare.

Răspunsul lui Isus este clar: el arată în sine împlinirea profețiilor, întregul răspuns al lui Isus este reprezentat de minunile săvârșite. Împlinirea profeției lui Isaia din prima lectură este evidentă. Ba mai mult, Isus spune: “Fericit este acela care nu se scandalizează de mine” (Mt 11,6), adică cine nu se scandalizează de condiția extrem de umilă în care Isus a venit în lume într-un timp și pentru o lucrare așa de mare.

Isus împlinește opera sa de Mântuitor nu într-o formă impunătoare, dar simplă, umilă; nu se prezintă ca un triumfător, dar ca un om blând, un sărac venit să evanghelizeze pe săraci, să vindece pe bolnavi și să salveze păcătoșii. Stilul atât de umil al lui Isus, cu siguranță a scandalizat mulți iudei și farisei, care în mentalitatea acelui timp așteptau un mesia puternic și glorios, un mesia care să-i salveze de sub ocupația romană în care Israelul se afla, și nicidecum nu puteau concepe un mesia sărac și umil.

Evanghelistul ne spune mai departe că, după plecarea ucenicilor lui Ioan, Isus a început să vorbească mulțimilor despre cel ce îl profetizase: “Ce ați ieșit să vedeți în deșert? O trestie legănată de vânt? Sau ce altceva ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi?” (Mt 11,7-8). Astfel introduce Isus prologul precursorului său. Într-adevăr, trestia, la o ușoară adiere de vânt, se apleacă ușor când într-o parte când în cealaltă. Și ce se înțelege prin trestie dacă nu un suflet carnal, care abia atins de o laudă sau de o mustrare, îndată se apleacă într-o parte sau în cealaltă parte. Dar Ioan nu este un om slab care se apleacă aidoma unei trestii în vânt, nici un “fiu risipitor” care se bucură de comoditatea vieții, ba dimpotrivă este un om puternic, tare în credință, dăruit în întregime lui Dumnezeu. El este un profet și “mai mult decât un profet” (Mt 11,9); și-a ales pentru locuința sa deșertul, unde în dezlipirea de orice bun pământesc, în rugăciune și în pocăință, și-a pregătit misiunea de a anunța lumii pe Isus și a-i pregăti calea.

Oare câți dintre noi nu ne aplecăm ca o trestie la cea mai mică “adiere de vânt”, în fața greutăților vieții, în fața ispitelor? Iată că o astfel de “adiere de vânt” o reprezintă, mai ales în perioada post-revoluționară, publicitatea, care oferă multe plăceri sensibile la un preț foarte mic. Ce lume fericită și lipsită de griji nu ne prezintă publicitatea! Ne întrebăm: oare în realitate este așa? Unde sunt săracii și marginalizații sorții? Bineînțeles că ei nu au loc și timp în spațiul publicitar. Acceptând fără nici o limită această viață virtuală, ne expunem la slăbirea propriei voințe și la degradarea propriei vieți. Este necesar să știm să ne impunem, să observăm critic realitățile vieții, să știm să renunțăm la atâtea satisfacții de suprafață și trecătoare. Este totodată necesar a rezista tendinței de a vrea, de a vedea, de a te bucura, de a experimenta totul.

Nu se poate nega faptul că omenirea a avut întotdeauna, și va avea, binefăcători: oameni de știință, medici, artiști, sfinți care trudesc pentru a înfrumuseța viața oamenilor. Însă cel mai mare bine îl fac întotdeauna cei care asemenea lui Ioan Botezătorul îi pregătesc lui Cristos drum în inimile oamenilor. Cât este de condamnabilă uneltirea acelora care contrar lui Ioan Botezătorul deteriorează calea lui Cristos, condamnându-l sau încercând să-l înlăture din calea oamenilor.

Orice formă de viață creștină însă, cere cel puțin într-o oarecare măsură “deșertul”, mai precis mortificația, pocăința, renunțarea la bunuri. Fără dubiu, prima și cea mai mare pocăință este cea interioară a convertirii inimii, o adevărată și sinceră întoarcere la Dumnezeu.

Odată, un cardinal a relatat următoarea experiență personală: “Umblând prin Anglia, dezamăgit, m-am plâns pastorilor protestanți de neștiința religioasă a muncitorimii. Constatarea mea a fost considerată exagerată. Din acest motiv am făcut o experiență. Când minerii au ieșit din galeria subterană, l-am întrebat pe unul cine este Isus Cristos și ce știe el despre Cristos. Răspunsul surprinzător și șocant a fost următorul: Nu-l cunosc pe Isus Cristos și nu știu nimic despre el pentru că nu lucrează în schimbul meu”.

Răspunsul acestui miner pentru un creștin adevărat produce hazul, însă totodată produce o mare tristețe, fiindcă mulți oameni asemenea acestui miner nu cunosc adevărata persoană a lui Cristos.

Ioan Botezătorul a socotit că misiunea vieții sale este să dea mărturie despre Cristos și să atragă atenția oamenilor asupra aceluia care este mai mare decât el și decât toți. Și noi, asemenea lui Ioan Botezătorul, trebuie să-l facem cunoscut lumii pe Isus, prin mărturia noastră de credință și prin faptele noastre bune.

A doua lectură de astăzi a apostolului Iacob nu are tonul poetic și entuziast al profetului Isaia. El ne readuce pe planul realității și ne îndeamnă la răbdare, ne îndeamnă să suportăm cu răbdare încercările și durerile timpului nostru prezent. Este timpul care se află între venirea lui Cristos și reîntoarcerea sa glorioasă.

“Fraților – spune apostolul Iacob -, fiți răbdători până la venirea Domnului… întăriți în inimile voastre pentru că venirea Domnului este aproape” (Iac 5,8). Este așteptarea reîntoarcerii lui Cristos pe care o proclamăm la fiecare Liturghie, după cuvintele Prefacerii, când spunem: “Moartea ta o vestim Doamne și învierea ta o mărturisim până când vei veni”. Ea este adevărata temă dominantă a liturgiei cuvântului de astăzi. Apostolul Iacob, la sfârșitul lecturii sale, ne îndeamnă să imităm răbdarea și statornicia profeților. Într-adevăr, așteptarea noastră nu este o așteptare a noului, dar este așteptarea escatologică, adică cea definitivă. Noul deja a venit cu Isus Cristos: “El a adus orice noutate în lume, aducându-se pe sine însuși” – spune sfântul Irineu. Apostolul Iacob a comparat această așteptare cu o imagine foarte sugestivă, cu cea a agricultorului care a plantat sămânța și acum așteaptă timpul recoltei.

Răbdarea evanghelică nu este o resemnare sterilă lipsită de sens: ea este o speranță activă și dinamică care angajează și anticipă venirea Domnului cu credință și rugăciune. În acest spirit evanghelic să ne întrebăm și să reflectăm: Oare credința și speranța noastră sunt cu adevărat fondate în Domnul?

Gabriel Farcaș

Ritul latin