Start > Ritul latin > Duminica a II-a din Advent

Duminica a II-a din Advent

7 December 2007
1,483 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a II-a din Advent (Anul A)

Întreaga perioadă a Adventului este o pregătire spirituală pentru a trăi marele mister care a însemnat o cotitură în istoria mântuirii noastre: nașterea unui copil care este însuși Fiul lui Dumnezeu, nașterea Mântuitorului. Lecturile duminicii de astăzi ne fac să întrevedem împărăția ideală pe care Cristos a venit să o instaureze pe pământ între oameni, dar în același timp suntem avertizați că nu va intra oricine în ea. Pentru a trece pragul acestei împărății trebuie să colaborăm cu planul de mântuire al lui Dumnezeu, iar pentru aceasta e nevoie de o reformă radicală a întregii noastre ființe, a întregului nostru mod de a trăi și de a gândi.

Împărăția descrisă în lectura întâi va fi sub influența Duhului puternic și mântuitor al lui Dumnezeu care va da în sfârșit poporului ales pacea, care este în mod fundamental întâlnirea și familiaritatea cu Dumnezeu însuși. Tema acestei duminici am putea-o formula și astfel: Omul în așteptarea mântuirii, însă nu este vorba doar de o simplă așteptare, nu este suficient să ne numim fiii lui Abraham, adică ai lui Dumnezeu, ca să fim mântuiți; nu există mântuire fără convertire și nici convertire fără împăcarea cu Dumnezeu, prin împăcarea cu frații noștri. În acest traseu al omului, al creștinului dornic de convertire, devin de neînlocuit operele dreptății și ale carității în care crește speranța.

Sfânta Biserică ne îndeamnă să privim cu atenție evenimentele, să citim semnele timpului în care trăim astăzi, iar catastrofele, înjosirile și tulburările care se întâmplă în lume ca o urmare a evenimentelor sau a răutății oamenilor, nu trebuie privite ca fiind mânia lui Dumnezeu, ci mai degrabă o condiție de viață în care creștinul, zi de zi, este chemat să arate măsura credinței proprii. A fugi de mânie ca să te salvezi de tine însuți izolându-te de ceilalți nu este în spiritul carității. La fel, a-ți închipui că poți învinge răul și ura din lume luptând pur și simplu la nivel filantropic și umanitar, împotriva nenorocirilor, nu rezolvă problema pe deplin. Creștinul nu trebuie să fie lipsit de viziunea escatologică, altfel riscă să nu poată nici măcar evalua realitățile mărunte și crude ale acestei vieți.

În fragmentul evanghelic sfântul Matei ni-l prezintă pe Ioan Botezătorul, care predică apropierea Împărăției cerurilor, adică despre revelație și răscumpărare. Ioan dă botezul pocăinței celor care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, el mărturisește adevărul vestirii sale cu austeritatea și sfințenia propriei vieți: “Convertiți-vă și credeți în Evanghelie, căci Împărăția cerurilor este aproape!” El este prevestit deja de profeția lui Isaia: “Glasul celui care strigă în pustiu: pregătiți calea Domnului, îndreptați cărările lui”. Ioan Botezătorul este ultimul dintre profeții Vechiului Testament, legătura cu Noua Alianță, cu timpurile mântuirii. Misiunea sa este de o importanță fundamentală deoarece pregătește imediat calea lui Cristos, este ultima vestire. Cuvântul său este simplu și tăios, dar sincer și eficace. După douăzeci de secole Biserica ne face să simțim din nou îndemnul său. Ioan trebuie să fie și pentru noi calea spre Cristos, iar cuvintele sale și austeritatea, sunt indicații sigure pentru fiecare, ca să-l întâlnească cu adevărat pe Cristos. Ioan Botezătorul e călăuză sigură spre Cristos, după cum se exprimă și scriitorul german Otto Hophan: “Venerarea Botezătorului este astăzi în comparație cu evul mediu mult în declin și totuși, el este unul dintre cei mai mari sfinți canonizați de însuși Domnul nostru: «Nu s-a născut din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul», dar el este un profet neplăcut și un predicator înțepător; el s-a opus cu tenacitate fie lenei, fie formalismului, a temperat în evrei prezumția lor că ar fi descendenți din Abraham. Cât de necesar ar fi Ioan și în timpurile noastre, în creștinătate, acolo unde se găsește multă moleșeală, multă anchilozare, într-o pietate legalistă!”

Cum trebuie să fie așadar această convertire pentru a fi adevărată? A crede și a te converti sunt hotărâri mereu noi, înfruntate neîntrerupt, fără disperare. Nu ne convertim singuri, dar nici Dumnezeu nu ne mântuiește singur; în orice schimbare a mentalității, după inspirația Duhului, trebuie să urmeze acțiunea omului, angajarea sa de a se schimba în dreptate și disponibilitate față de Duhul care creează neîncetat omul nou.

Convertirea cere renunțarea la ipocrizie, la orgoliu, cere umilirea mândriei, a vanității, a poftei. Convertirea înseamnă a crede în Cristos, a primi mesajul său de mântuire cu simplitatea copilului, convertirea înseamnă a te întoarce la Dumnezeu, recunoscând propriul păcat ca o deviere de la dreptatea sa, ca o rebeliune față de iubirea sa. Convertirea înseamnă a primi invitația și chemarea lui Dumnezeu la o comuniune intimă cu el, înseamnă a te distanța, a te desprinde de propria-ți siguranță autosuficientă, de descurajare, de ambiguitate.

În această luptă a noastră trebuie să cerem mereu ajutorul și harul lui Dumnezeu așa cum ne îndeamnă și constituția pastorală Gaudium et Spes la numărul 36: “Întreaga istorie a oamenilor este străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterii întunericului; aceasta a început de la origini și va dura după cum spune Domnul până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să lupte necontenit pentru a adera la bine și nu-și poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu”.

Ideea convertirii și a imitării lui Cristos o desprindem și din fragmentul scrisorii sfântului Paul către romani. Paul îi îndeamnă pe aceștia cu insistență, să fie primitori și ospitalieri unii față de alții, după exemplul lui Cristos care poartă mântuirea la toți oamenii, fără a face diferență de rasă sau de cultură, fie iudei, fie păgâni. Și noi, după exemplul său, trebuie să încercăm să realizăm în sânul comunității noastre unitatea fundamentală a credinței și a dragostei, oricare ar fi stilul nostru de viață sau diversitatea opiniilor.

Se povestește că doi frați munceau împreună la fermă, rămasă moștenire de la părinți. Unul nu era însurat, iar celălalt era căsătorit și avea copii. Împărțeau ce cultivau în mod egal așa cum au făcut mereu. Dar într-o zi cel singur și-a spus: “Nu este drept să împărțim produsul, în afară de aceasta sunt singur și nevoile mele sunt mici, dar sărmanul meu frate are nevastă și copilași”. Așa că în toiul nopții a luat un sac de grâne din hambarul său, s-a furișat cu el peste spațiul dintre cel două case și l-a răsturnat în hambarul fratelui. Între timp, fără știrea sa, fratele său a avut același gând și a spus: “Nu-i drept să împărțim produsul în mod egal, în plus am nevastă și copii care să aibă grijă de mine peste ani, dar fratele meu nu are pe nimeni”. Așa că și el a început să care în toiul nopții, pe furiș, în hambarul fratelui său. Dar ambii frați au fost surprinși, și puteau să constate peste ani că rezervele lor nu se micșorau deloc. Într-o noapte s-a nimerit ca amândoi să iasă din casă în același moment. În întuneric s-au ciocnit unul de altul cu sacii în spinare. Amândoi au fost uimiți, dar apoi s-au luminat cu privire la cele întâmplate, au lăsat sacii jos și s-au îmbrățișat. Deodată întunericul s-a luminat și o voce a vorbit din cer: “Acesta este în sfârșit locul unde voi construi casa mea. Pentru că acolo unde frații se întâlnesc în dragoste, acolo va sălășlui și prezența mea”.

Aceasta este o întâmplare din care putem înțelege că numai prin dăruire și o viață sfântă vom putea fi ferment mântuitor în lume, imagini vii ale lui Dumnezeu și nu semn de dezbinare. Într-adevăr, Cristos, prin intermediul celor care cred, vrea să creeze o singură familie umano-divină, în care să poată realiza koinonia întru el. De aceea și noi astăzi și în întreaga perioadă a Adventului să ne rugăm astfel: “Fiu al lui Dumnezeu, Isuse, Salvatorul și Mântuitorul nostru, tu ne-ai iubit mai mult decât pe tine însuți. Noi adesea profanăm dragostea adevărată în patimi și păcate; noi nu știm să iubim, nu știm să ne iubim, nu știm să te iubim cu acea iubire plină de dăruire, cu acea iubire care ne mântuiește. Isuse, întoarce inima noastră, deschide-o pentru adevărata dragoste față de tine, capabilă să învingă păcatul”.

Lucian Simon

Ritul latin