Predici

Creştinii îşi trag numele de la Cristos, Domnul lor, centru al vieţii lor şi lumină a lumii. Prin cultul marian această lumină nu-şi pierde din splendoare, dimpotrivă, se manifestă şi mai mult în strălucirea şi în puterea ei. Cristos este Dumnezeul întrupat, devenit om printr-o mamă umană pentru mântuirea lumii. Cum ar putea exista un Mântuitor dacă n-ar exista mântuiţi? Maria este imaginea omului pe deplin răscumpărat de Cristos. Cine vrea, prin urmare, să cunoască efectul mântuirii lui Cristos, s-o privească pe Maria. Maica Domnului e plină de har, în ea vedem ceea ce harul poate să facă cu omul. Harul revine omului în măsura unirii sale cu Isus. Cine ar putea fi mai unit cu Mântuitorul mai mult decât mama sa? Ea a fost cea care l-a primit în pântecele ei, în viaţa ei, deplinătatea harului încarnat. De aceea, Dumnezeu a apărat-o de păcatul originar pe care întreaga omenire îl moşteneşte încă din prima clipă de viaţă. Este un privilegiu dat ei încă din momentul concepţiei. Însă nu trebuie să cădem în pericolul de a înţelege neprihănita zămislire într-un mod negativ, ca şi cum ar fi vorba de un simplu dar al lui Dumnezeu fără ca Maria să aibă vreun merit. În acest caz ea ar putea fi admirată, dar nu imitată. Puritatea neprihănită a Maicii Domnului este, în schimb, o forţă pozitivă.

Într-o biserică din Roma, o persoană în vârstă a participat la celebrarea euharistică în ziua de Neprihănita Zămislire. Imediat după aceea, s-a prezentat în sacristie şi i-a încredinţat preotului o sumă mare de bani, rugându-l să celebreze o liturghie după intenţia ei.

- Stimată doamnă, observă preotul, poate sunt indiscret, dar cu siguranţă aţi primit un har foarte mare pentru această sumă.

- O, nu! Nici un har special! Aceşti bani sunt rodul a şase luni de muncă şi economii, dar îi ofer cu bucurie Domnului pentru a-i mulţumi că a făcut-o atât de frumoasă pe sfânta Fecioară!

Frumuseţea care emană din ea este un far călăuzitor pentru noi, cei care trăim în această lume şi care avem nevoie de ea, pentru a nu cădea în disperare. Frumuseţea dă bucurie inimii oamenilor şi este un rod preţios care rezistă uzurii timpului, care uneşte generaţiile şi le ajută să comunice în admiraţie. De acest entuziasm care se naşte prin contemplarea frumuseţii au nevoie oamenii de astăzi şi de mâine pentru a înfrunta şi depăşi sfidările nenumărate care se anunţă la orizont. Datorită lui, omenirea, după orice rătăcire, va putea să se ridice din nou şi să-şi reia drumul său. În acest sens putem înţelege afirmaţia lui Dostoievski, potrivit căreia frumuseţea va salva lumea.

Se spune că, dacă le-ai văzut pe toate şi n-ai aflat ce este frumuseţea, înseamnă că n-ai ochi; iar dacă le-ai văzut şi n-ai simţit puterea frumuseţii, înseamnă că n-ai inimă. Mergând mai departe, Saint Exupery ne spune că limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor. Pentru ochii trupului lumea e înveşmântată prea mult în ură şi mizerie şi doar supliniţi de ochii inimii pot să-i observe splendoarea şi măreţia. Căci, trebuie să recunoaştem cu toţii, de multe ori nu reuşim să ajungem la frumuseţea care zace înăuntrul sufletului, sau ignorăm faptul că frumuseţea interioară este cea care dă consistenţă şi valoare frumuseţii exterioare. Într-o lume în care frumuseţea a devenit adesea un ambalaj propagandistic pentru rău, ar trebui să ne aducem aminte de mărturisirile inegalabile ale sfântului Augustin: „Târziu te-am iubit frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Iată, tu stăteai înăuntrul meu şi eu eram afară şi te căutam acolo… Erai cu mine şi eu nu eram cu tine… M-ai chemat, ai strigat, ai frânt surzenia mea. M-ai orbit, m-ai străfulgerat şi în cele din urmă ai vindecat orbirea mea”. De o astfel de vindecare a orbirii avem nevoie cu toţii, pentru a observa că frumuseţea nu se află în fardurile prezentatoarelor de televiziune, în culoarea metalizată a maşinilor de lux, în somptuozitatea vilelor, ci într-un loc mult mai mic şi mai la îndemâna tuturor.

Şcolarii stăteau la rând înainte de a intra să viziteze expoziţia celor mai importante invenţii ale secolului. Învăţătoarea încerca să-i pregătească pe copii pentru ceea ce aveau să vadă.

- Cine ştie să-mi indice o invenţie strălucitoare din zilele noastre, ceva ce nu exista acum 20 de ani?

- Eu, domnişoară, spuse cu multă convingere un copil, ducându-şi arătătorul spre piept.

Acolo, în pieptul fiecăruia, se află un ocean infinit de frumuseţe, pe care, ajutaţi de Maica Neprihănită trebuie să purcedem a-l căuta şi a-l găsi, dărâmând zidurile construite de jur împrejurul inimilor prin pietricelele resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate şi supărărilor.

pr. Emanuel Bejenaru Ritul latin