Perioada Adventului pe care o începem în această duminică, este o perioadă de aşteptare, de speranţă, şi în acelaşi timp de pregătire pentru venirea lui Isus Cristos, şi tocmai de aceea are o nuanţă de bucurie. Din sufletul şi inima noastră vor trebui să iasă necontenit strigăte, rugăciuni, chemări, ca Mesia, Cristos, să vină, să coboare în mijlocul nostru. Aceste zile pe care noi le trăim începând de astăzi şi până la naşterea Domnului Cristos au o semnificaţie particulară. Timpul acesta se caracterizează prin două mişcări convergente; prima: aceea a lui Dumnezeu care ia iniţiativa, aşa cum a făcut-o la prima creaţie, şi sfâşie cerurile pentru a se întâlni cu noi; el vine cu iubirea sa fără margini în întâmpinarea noastră. A doua: cea a omului care este invitat să iasă din izolarea sa, din starea în care se află, pentru a răspunde lui Dumnezeu.

Dar pentru a putea înţelege şi trăi mai bine acest timp să vedem ce înseamnă cuvântul “advent”. Termenul latin “adventus” înseamnă “sosire” sau “venire”. Primele indicii ale Adventului le găsim în Orient la începutul secolului al V-lea. Tot în acest secol găsim la Roma deja structurată perioada de Advent în patru săptămâni – timp în care creştinii meditau în mod deosebit profeţiile din Vechiul Testament. Iniţial semnifica o perioadă de pregătire, nu atât pentru naşterea lui Isus, cât mai ales pentru a doua lui venire pe pământ, Parusia.

Normele actuale liturgice caracterizează astfel această perioadă: “Perioada Adventului are o dublă caracteristică: e timp de pregătire la solemnitatea Naşterii Domnului în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni şi totodată este timpul în care printr-o atare amintire sufletul este condus spre aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, de la sfârşitul timpurilor”.

Lectura întâi a duminicii de astăzi, din cartea profetului Isaia, este un scurt dar important fragment pentru drumul nostru în acest timp de pregătire; ne descrie viziunea pe care a avut-o profetul. În această măreaţă viziune a viitorului, profetul contemplă Ierusalimul mesianic, ceresc, spre care se vor îndrepta într-o zi toate popoarele (evrei şi păgâni), sigure că în el vor găsi pacea la care aspiră.

Acest text a fost redactat, cu siguranţă, după căderea Ierusalimului, cucerit şi devastat de regele din Babilon, Nabucodonosor (587). Evreii, în acest timp, ardeau de dorul de a merge la casa Domnului, pentru a se întâlni iarăşi cu el. Dar iată că profetul, în viziunea sa escatologică, zăreşte de departe ziua Domnului, dar şi noua cetate ridicată din ruinele sale, noul Ierusalim, în care toate popoarele pământului, fără nici o deosebire, împăcate între ele, îndreptându-se spre el, vor deveni cetatea lui Dumnezeu, o cetate a păcii şi a luminii. Ierusalimul este şi figura Bisericii, orânduită de Dumnezeu ca “sacramentul universal al mântuirii”: ea deschide braţele tuturor oamenilor pentru a-i conduce la Cristos, pentru ca urmând învăţăturile lui să trăiască ca fraţii, în înţelegere şi pace.

Mesajul textului este clar, fără prea multe silogisme. Ceea ce se desprinde cu claritate este chemarea universală adresată tuturor popoarelor, chemare care vine din partea lui Dumnezeu: dar este o chemare atât la judecată, cât şi la pacea sa, la lumina sa.

Trăind această bucurie a chemării universale la lumina Împărăţiei lui Dumnezeu, să spunem şi noi cu psalmistul: “Vom merge cu bucurie în casa Domnului” (Ps 122), căci ce bucurie este mai mare decât aceea de a sta în preajma Domnului?

Intrând în ambianţa Noului Testament, mai bine zis în textul lecturii a doua de astăzi, auzim în Scrisoarea către Romani cum logica lui Paul, bine motivată, nu mai lasă spaţiu ezitării sau indeciziei. Aceste versete din lectura a doua l-au impresionat enorm pe Augustin, ceea ce l-a determinat să-şi schimbe total viaţa. În vara anului 386, tânărul Augustin se plimba într-o splendidă grădină din Cassiciacum, aproape de Milano, dar faţa sa chinuită nu se potrivea cu frumuseţea încântătoare a acelei grădini. O adevărată furtună îi pustia sufletul. Frământat, umbla de ici-colo, îşi frângea mâinile, strângea din pumni şi zicea: “Până când? Până când voi zice mâine şi iar mâine? Pentru ce nu acum? De ce să nu pun în acest ceas capăt stării mele de ruşine?” Deodată aude din casa vecină glasul unui copil: “Ia şi citeşte”. Intră imediat în casa prietenului său Verecundus, deschide Sfânta Scriptură la întâmplare şi ochii îi cad asupra cuvintelor sfântului Paul din scrisoarea către Romani 13,11: “Acum este ceasul să vă treziţi din somn; mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinţa. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să ne dezbrăcăm, aşadar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii”. Când a terminat de citit aceste cuvinte, Augustin nu mai era cel de dinainte. Astăzi este printre marii sfinţi ai Bisericii occidentale: sfântul Augustin.

Dacă vom simţi în aceste zile un zbucium, o frământare a inimii, să ştim că nu e altcineva decât Cristos care încearcă să deschidă uşa şi să intre în sufletul nostru.

Textul din evanghelia sfântului Matei scoate în evidenţă cum Domnul îi avertizează pe ucenicii săi că va veni în momentul când mai puţin va fi aşteptat: “Vigilate ergo quia nescitis qua hora Dominus vester venturus sit. Illud autem scitate, quoniam si sciret pater familias qua hora fur venturus esset, vigilare utique et non sineret perfodi domum suam” (“Vegheaţi deci că nu ştiţi în care ceas va veni Domnul vostru. Să o ştiţi: dacă stăpânul casei ar cunoaşte ceasul la care vine hoţul ar sta de veghe şi nu ar lăsa să i se spargă casa” Mt 24,42-43). De aceea trebuie să veghem, să ne pregătim din timp pentru venirea sa, ca să nu fim luaţi prin surprindere.

În această pericopă evanghelică, Isus pune accent pe surprinzătoarea sa venire: “Vegheaţi deci, că nu ştiţi când va veni Domnul”. Aşadar, trebuie să avem o stare de veghe, o stare de aşteptare, dar nu o stare de frică şi de spaimă. Stăpânul care trebuie să vină este de-al casei şi trebuie să vină. Nu se ştie când; că va veni dimineaţa, că va veni seara, nu se ştie, dar ştim că trebuie să vină. Lucrul cel mai important este ca cei din casă să fie la locurile lor de veghere. Este o veghere pe care fiecare trebuie să încerce să o realizeze. De aceea, tema în evanghelie este cea a vegherii. Starea creştinului adevărat trebuie să fie starea de veghere şi nu o stare de toropeală, căci în Sfânta Scriptură starea de toropeală este echivalentă cu starea de păcat.

Iată un fapt care s-a întâmplat în Italia, la sfârşitul anului 1994. Nicolas, un copil venit în Italia în vacanţă cu familia sa, în timp ce dormea liniştit pe bancheta din spate a maşinii, a fost rănit grav într-un schimb de focuri de criminalii care voiau să-i jefuiască familia. Nicolas a fost dus la spital cu un aparat de respirat, dar violenţa i-a curmat scurta viaţă.

Desigur, un fapt care ar trebui să ne dea de gândit foarte mult în legătură cu starea în care ne aflăm. Ceea ce vrea să ne spună acest exemplu este că indiferent de ce condiţie suntem, bogaţi sau săraci, copii sau bătrâni, bărbaţi sau femei, trebuie să fim oricând gata pentru întâlnirea cu Domnul. Mesajul lui Cristos de a veghea este valabil pentru fiecare dintre noi, indiferent la ce vârstă ne aflăm. Să nu ne jucăm cu veşnicia noastră, cu destinul nostru.

Vegherea este o virtute exigentă: ea cere fidelitate faţă de datoriile credinţei şi ale dragostei, din care cauză se transformă în perseverenţă. Vegherea cere dezlipirea şi renunţarea la cele pământeşti, dar nu o renunţare sentimentală, ci concretă.

Şi acum, luminaţi de mesajul lui Cristos, făcându-ne o examinare a conştiinţei, ne punem întrebarea: am vegheat eu până acum, ascultând de avertismentul Mântuitorului? Această dimensiune escatologică a vieţii trebuie să ştim că nu este ceva marginal; de la naşterea noastră, noi începem drumul spre Domnul, căci toată viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru întâlnirea cu Domnul.

Când mareşalul Antonescu a preluat conducerea ţării, laitmotivul său era: “Va trebui ca totdeauna să fim gata să dăm socoteală de actele noastre. Istoria le va judeca!” Noi, creştinii, suntem gata să dăm socoteală de actele vieţii noastre? Trebuie să fim mereu pregătiţi, deoarece nu istoria le va judeca, ci judecătorul istoriei – Cristos însuşi.

Desigur, în drumul nostru spre întâlnirea cu Isus Cristos trebuie să fim conştienţi că nu suntem singuri pe acest drum. Aşa cum odinioară Maria a fost alături de Isus în momentele cele mai grele, chiar şi în momentul răstignirii, aşa este cu noi pe drumul nostru spre Cristos, care este viaţa noastră. Dar noi, după cum ne îndeamnă unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican, “trebuie să ne străduim să împlinim cu fidelitate îndatoririle pământeşti, călăuziţi de spiritul evangheliei” (GS 43).

Dacă în viaţa noastră am vegheat mereu în spiritul evangheliei ca să nu se stingă candela faptelor noastre bune, atunci nu ne va fi frică de Cristos, ci vom avea puterea să spunem din tot sufletul:

Voi, neguri, bezne, nori şi noapte,
Ce-aţi înecat pământ şi zare,
Fugiţi: se-albeşte cerul, iată,
Cristos din cer din nou apare.

Vasile Pană