Predici

Orice realizare, împlinire a unei aspiraţii din viaţa noastră ne bucură. Şi sentimentul de bucurie creşte cu cât mai important şi măreţ este scopul pe care l-am atins. Dar care realizare omenească, trecătoare se poate asemăna cu gloria învierii lui Cristos, cu bucuria deplină adusă în sufletele tuturor? Astăzi, mai mult decât în oricare altă zi a anului liturgic suntem invitaţi să participăm la această bucurie, să înviem spiritual cu Cristos, să participăm la bucuria învierii lui şi a victoriei sigure a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Învierea lui Cristos e marea garanţie a creştinismului. Ea este izvor al credinţei şi constituie darul oferit de Cristos pentru a dobândi o nouă existenţă veşnic fericită prin răscumpărarea trupului nostru muritor. Isus vorbise de multe ori despre Învierea Sa, pe care o prezenta ca pe dovada cea mai convingătoare a mesajului său de mântuire. Dacă n-ar fi apărut niciodată dimineaţa luminoasă de Paşti, toată Evanghelia ar fi fost insuficientă pentru a realiza noul destin al omenirii. Dar dimineaţa de Paşti a sosit cu adevărat şi încă într-o auroră splendidă de slavă, de certitudine şi bucurie.

În prima lectură luată din Faptele Apostolilor, Sf. Petru aflându-se în casa centurionului Corneliu anunţă mântuirea realizată de Cristos. Conţinutul său e concentrat asupra morţii şi învierii lui Cristos. Dar Petru face şi o recapitulare rapidă a misiunii prepascale a lui Isus – după cum spune un teolog (Rasco): “viaţa lui Isus în miniatură“.

Toată activitatea prepascală a lui Isus este prezentată ca o rază de lumină aducătoare de mântuire care trece prin mijlocul oamenilor. Isus, plin de Duhul lui Dumnezeu trece printre oameni, realizând semnele mântuirii, eliberându-i de puterea răului: este clară referirea nu numai la exorcisme dar şi la vindecări, la binefacerile spirituale, la iertarea păcatelor. Toate semnele arată un nou timp de mântuire, inaugurate de prezenţa lui Cristos pe pământ. Această iniţiativă salvifică a lui Dumnezeu întâlneşte însă necredinţa oamenilor care l-au răstignit. Dar Dumnezeu intervine şi-l învie din morţi. Mesajul mântuirii părea redus la tăcere, însă reîncepe să răsune din nou prin Apostolii trimişi ca martori ai celui Înviat.

Experienţa eliberării de sub puterea răului, a iertării păcatelor, oferită de Isus celor care l-au întâlnit în viaţa Sa pământească, revine într-o formă nouă, aceea a iertării care este acordată celor care cred în El, “în numele Său”.

Biserică îşi exprimă sentimentele de bucurie mai ales în psalmul responsorial: “Acesta este ziua lui Cristos Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”. Paşte inaugurează ziua veşnică a lui Cristos. Piatra aruncată a devenit fundamentul unui edificiu care creşte mereu până ce va cuprinde toată omenirea şi toate realităţile existente în victoria totală a lui Cristos.

Ziua veşnică a lui Cristos a început de la învierea Sa. Marea minune a devenit garanţia că planul lui Dumnezeu s-a împlinit. Biserica îşi formulează siguranţa în manieră lirică după cum am auzit în secvenţa: “Spune-ne Maria, ce-ai văzut pe cale? Am văzut mormântul lui Isus cel viu şi slava celui înviat. Tu, Rege biruitor adu-ne mântuirea Ta“.

Planul de mântuire al lui Dumnezeu va avea de acum un succes infailibil. El se desfăşoară în cadrul mai multor etape, dar pentru noi creştinii ele sunt în principal două: Prima are loc prin Botez – prima comuniune vitală cu Cristos înviat şi cea a comuniunii vitale cu Cristos glorios în viaţa viitoare. Între aceste două etape se desfăşoară viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin cu toate dificultăţile, suferinţele, luptele şi moartea fizică.

Textul din epistola Sfântului Paul se referă tocmai la aceste două faze şi la timpul dinte ele. Noi, cei botezaţi am înviat împreună cu Cristos şi trebuie să ne orientăm în întregime viaţa spre gloria vieţii viitoare la care Cristos ne cheamă. Trebuie să mergem pe urma lui Cristos, spre Paştele veşnic în sfinţenia vieţii.

Opoziţia prezentată de Sfântul Paul între “lucrurile de sus” şi “cele de pe pământ” trebuie văzută în lumina polemicii cauzată de deviaţiile colosenilor, cărora Apostolul Neamurilor le scrie. Aceştia, sub influxul misionarilor creştini de tendinţă iudaizantă erau înclinaţi să se reîntoarcă la unele practici din Legea veche.

Învierea lui Cristos, regalitatea Sa sunt realităţi deja prezente, daruri oferite în dimensiunea profundă şi “ascunsă” nu numai pe plan vizibil şi tangibil. Gloria viitoare nu va fi dezvăluită decât creştinului viu, celui care trăieşte mesajul lui Cristos, acum. Cum trăim noi acest mesaj al lui Cristos în viaţa noastră? Suntem noi conştienţi de importanţa lui pentru mântuirea noastră? De faptul că numai acceptarea şi împlinirea lui asigură participarea la gloria învierii lui Cristos? Desigur, fiecare trebuie să ne angajăm mai conştient şi mai deplin pentru ca mesajul lui Cristos să pătrundă întreaga noastră viaţă.

A căuta “lucrurile de sus” şi “ascunse” nu înseamnă o evadare în afară realităţii obişnuite, sau într-o stare de pură interiorizare. Termenii “sus” şi “ascuns“, formează izvorul realităţii profunde a vieţii creştine; roadele acestei vieţii trebuie să se arate în existenţa cotidiană, într-un mod simplu şi concret.

În evanghelie, apostolul Ioan, relatează descoperirea mormântului gol, deşi în acest capitol, 20, se pune accent mai mult pe apariţiile lui Isus. Lângă elementele tradiţionale prezente şi în celelalte Evanghelii (prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, piatra înlăturată, femeile, Petru), episodul subliniază mai mult rolul “ucenicului pe care îl iubea Isus”. El, care a stat cel mai aproape de Isus, la Cină şi la picioarele crucii este primul care ajunge la credinţa în învierea Sa.

“A crede” urmează pe “a vedea”. Constatarea fâşiilor de pânză cu care fusese înfăşurat trupul lui Isus şi ştergarul de pe capul lui, care se găsesc în mormânt, exclud furtul, dar credinţa este posibilă numai în lumina Scripturii, acea Scriptură care până atunci ucenicii nu o înţelegeau. În timpul ministerului prepascal cuvintele şi gesturile lui Isus, chiar şi pentru ucenici rămân obscure. Era necesară patima şi moartea Sa ca omul să fie eliberat de orbirea Sa.

Experienţa ucenicilor, deşi este unică şi irepetibilă nu e atât de diferită de a noastră. Acel Petru care cu atâta siguranţă îl anunţa pe Isus înviat iudeilor şi păgânilor, e acelaşi Petru asemenea celorlalţi ucenici, care au trecut prin dubiu, prin incapacitatea de a înţelege planul lui Dumnezeu. Sigur, experienţa trăită alături de Isus era destul de puternică: viaţa pământească a lui Isus, văzută retrospectiv era ca o rază luminoasă a mântuirii care străbătu-se omenirea. Faptul că ucenicii acceptă cu greu realitatea mormântului gol, că trăiesc între îndoială şi speranţă, ne arată cât a fost de importantă întâlnirea lor cu Cristos. Apariţiile lui Isus însuşi îi vor face să înţeleagă nu numai că Isus a înviat, dar că moartea Sa era împlinirea planului lui Dumnezeu. Pentru toţi oamenii, pentru ucenicii care l-au părăsit, pentru iudeii care l-au condamnat se deschide acum, prin credinţa în El calea convertirii şi a mântuirii.

Misterul de azi este înainte de toate retrăirea, celebrarea celui mai mare eveniment al istoriei: Paştele lui Cristos. Pentru evrei Paştele era trecerea de la sclavia Egiptului la libertatea ării promise, trecere consfinţită prin sângele mielului jertfit. Este un simbol al Paştelui creştin, al Paştelui lui Cristos, Mielul nepătat, jertfit pentru a ierta păcatele lumii.

Pentru Cristos Paşte înseamnă trecerea glorioasă, triumfală, de la moarte la viaţă. Şi pentru noi Paştele e invitaţia de a trece de la dubiu la credinţă, de la păcat la har, de la o viaţă pătrunsă de ceea ce este vechi şi trecător, la o viaţă pătrunsă de spiritul lui Cristos cel înviat. Învierea Sa este zălogul credinţei noastre; prin înviere speranţa noastră a devenit sigură: noi sperăm nu într-un mort, dar într-un înviat, un învingător ale cărui promisiuni sunt sigure. Şi caritatea noastră e hrănită: cum să nu iubim pe Cristos care a consimţit să moară pentru păcatele noastre şi să învie pentru răscumpărarea noastră?

Isus înviat este aici în mijlocul nostru şi ne face să participăm la victoria Sa asupra păcatului, asupra morţii şi infernului, ne asociază la triumful său, ne comunică viaţa Sa divină. Ne permite să facem Paştele nostru personal, care înseamnă trecerea de la păcat la har, de la rău la bine, de la “faptele cărnii”, cum le numeşte Sfântul Paul, la viaţa harului, la sfinţenie.

Învierea lui Cristos nu este eficace pentru noi dacă nu e completată de Paştele nostru, al creştinilor: trecerea de la moarte la viaţă. Trecerea de la moartea spirituală la viaţa harului, care se realizează prin Mărturisire, care distruge păcatul şi prin Euharistie, care comunică persoana şi viaţa lui Isus glorios. Iată pentru ce Biserica doreşte pentru noi Mărturisirea şi Comuniunea pascală.

Pentru aceasta suntem adunaţi, să celebrăm învierea lui Cristos glorios care se oferă în Euharistie pentru a ne comunica viaţa şi bucuria Sa. Paştele e sărbătoarea bucuriei, trăire inseparabilă de învierea lui Cristos. Să nu lăsăm condiţionată această bucurie pascală de mizeriile legate de contingenţa noastră: de capriciile amorului propriu, de dificultăţile zilnice, de sentimentele schimbătoare, de răul moral sau fizic care ne înconjoară.

Isus a triumfat asupra mizeriei umane: El vrea să transforme totul în bucurie, chiar şi umilinţa, crucea şi moartea, făcând din ele izvor de viaţă şi bucurie prin atotputernicia învierii Sale.

Deci, să ne bucurăm şi să fim martorii acestei bucurii pentru toţi cei din jurul nostru. Să luăm din această bucurie pascală un nou curaj pentru a trăi Paştele nostru de moarte şi de viaţă cu Cristos, astfel ca la sfârşitul călătoriei noastre de pe acest pământ să înviem cu Cristos pentru viaţa veşnic fericită.

Alois Balint

volum colectiv ITRC Ritul latin