Start > Ritul latin > Solemnitatea Învierii Domnului – Liturghia de Noapte

Solemnitatea Învierii Domnului – Liturghia de Noapte

26 November 2007
1,546 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Vigilia Pascală (Anul A)

Clopotele bisericilor care au amuțit timp de trei zile în semn de doliu pentru moartea Mântuitorului răsună din nou în această noapte preasfântă, vestind cu bucurie biruința lui Cristos asupra morții. Și noi, după ce am parcurs timp de patruzeci de zile un drum de pregătire, un drum de pocăință pentru această mare solemnitate, ne-am adunat pentru ca, unindu-ne cu glasul acestor clopote, să participăm la marea bucurie a Învierii lui Cristos. După o veche tradiție, noaptea de Paști este o “noapte de veghe în cinstea Domnului” (Ex 12,42). Pentru noi creștinii, această noapte este ca o așteptare reînnoită a acelei nopți fericite în care Cristos, rupând legăturile morții, a înviat glorios din mormânt.

În liturgia luminii cu care am început această vigilie pascală l-am celebrat pe Cristos, lumina cea vie, care învie glorios din mormânt pentru a risipi întunericul păcatului și pentru a trimite asupra oamenilor “lumina sa strălucitoare” (Vestirea solemnă a învierii)

Liturgia cuvântului care este atât de bogată în această noapte preasfântă ne-a făcut să parcurgem câteva etape importante ale istoriei mântuirii. Relatarea creației din cadrul liturgiei pascale nu vrea doar să amintească de prima intervenție a lui Dumnezeu în istoria mântuirii, ci vrea să scoată în evidență puterea creatoare a lui Dumnezeu. Deja crearea universului și a omului revela un plan de iubire pe care îl avea Dumnezeu cu omul. Însă nu era decât începutul marilor minunății ale lui Dumnezeu. Trecerea Mării Roșii, moment forte al eliberării Israelului din sclavia egipteană, scoate în evidență un nou aspect al operei salvifice a lui Dumnezeu. În fața răului pe care păcatul l-a adus în lume, puterea mântuitoare a lui Dumnezeu ia un aspect de eliberare, de răscumpărare. Desigur, această eliberare este un dar divin făcut absolut gratuit. Însă acest lucru nu-l scutește pe om ca și el să dea un răspuns de credință și de angajare activă. Totuși aceste minunății nu erau decât figura minunățiilor mult mai mari, cum va înțelege Israelul prin intermediul profeților. Acolo, pe malul Mării Roșii, a avut loc prima liturgie pascală. În cântarea evreilor când au ajuns pe celălalt mal al mării se proclamă credința în Dumnezeu care nu-și va retrage brațul său întins și că va continua să intervină în istoria poporului ales. Celelalte lecturi, luate din cărțile profeților, ne arată că, în ciuda tuturor infidelităților poporului, Dumnezeu va rămâne fidel. El își va duce la împlinire planul său măreț de iubire. Lecturile din Noul Testament, adică epistola și evanghelia, fac să răsune vocea credinței creștine care proclamă că toate aceste așteptări ale mântuirii din Vechiul Testament s-au împlinit cu desăvârșire în misterul pascal al lui Cristos, adică în moartea și învierea sa.

Să ne oprim și să medităm câteva momente asupra evangheliei pe care am ascultat-o în liturgia acestei nopți. În ea ni se relatează cum, în prima zi a săptămânii, femeile sfinte merg la mormântul Domnului. Gândul cu care aceste femei merg la mormântul Domnului răstignit și îngropat a fost marcat cu siguranță de evenimentele petrecute în Vinerea Sfântă. Știm cu toții ce s-a întâmplat: Isus a fost trădat, a fost condamnat la moarte, a fost răstignit, a murit și a fost îngropat. De asemenea credem că aceste femei se întrebau: oare totul s-a terminat? Oare totul a fost în zadar? Mai există oare vreo speranță și vreo lumină capabilă să lumineze profunzimile vieții și să-i dea acesteia un sens? Oare odată cu moartea se termină totul?

Desigur, aceste întrebări chinuitoare au rămas până astăzi. Viața noastră se aseamănă în multe privințe cu drumul pe care femeile sfinte l-au făcut la mormântul Domnului. Și noi putem experimenta îndoieli chinuitoare cu privire la sensul vieții. De aceea căutăm mereu să dăm un scop vieții, ne străduim să găsim o lumină care să ne conducă speranța și încrederea în viitor pe drumul vieții.

În mijlocul acestei experiențe dureroase, în mijlocul acestui aparent “în zadar”, tot Dumnezeu intervine prin îngerul care le apare femeilor și le spune: “Nu vă temeți! Știu că îl căutați pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat precum a zis”. Așadar, la mormânt, locul în care speranțele păreau să fie îngropate, iată că femeile aud vocea unei vieți noi: “… a înviat precum a zis”. Acesta este primul salut al zilei, este vestea care transformă lumea, care confirmă că există o iubire mai tare decât răul și decât moartea; este mesajul puterii lui Dumnezeu care ne-a dat speranță în viață și în mântuire.

De aceea vestea îngerului are și pentru noi o valoare deosebită, și nouă ne este promisă noua realitate adusă de învierea lui Cristos, realitate care nu mai poartă în sine durerea și spaima morții. Desigur că unul sau altul ar putea spune: cum putem vorbi de o nouă realitate de vreme ce viața noastră este aceeași? Practic, de la învierea lui Cristos și până astăzi oamenii s-au confruntat și se confruntă cu aceleași necazuri și neplăceri ale vieții, cu aceeași spaimă a morții. Nu este adevărat, pentru că în mijlocul acestei lumi plină de ură și de moarte, plină de frică, de dorințe neîmplinite, într-o lume a suferinței, din care nu lipsește boala, o lume în care la auzul cuvântului moarte toți se întristează, a început să crească germenul unei vieți noi și imortale. Sfântul Paul, în epistola pe care am ascultat-o, ne spune că “dacă am murit împreună cu Cristos credem că vom și învia împreună cu el“. Iată deci ce a realizat Cristos prin învierea sa: ne-a eliberat de moartea păcatului și ne-a reaprins speranța prin mântuire. Însă se poate întâmpla ca speranța noastră să fie oricând compromisă; iubirea noastră poate oricând să slăbească, credința noastră poate oricând să se întunece și să se asemene cu îndoiala lui Toma. Dar în astfel de momente de criză spirituală trebuie să avem în față marele adevăr al învierii lui Cristos. Omul care trăiește din speranță privește mai departe de necazurile și lipsurile prezente; omul care trăiește din iubire trăiește mai profund toate realitățile vieții; omul care trăiește din credință privește toate într-o lumină nouă. Lumina lumânării pascale pe care am aprins-o în această noapte sfântă vrea să ne arte că “lumina lui Cristos” strălucește în mijlocul întunericului vieți noastre și ne arată calea pe care trebuie să mergem pentru a ajunge și noi acolo unde a ajuns el.

În evanghelia acestei nopți am proclamat și o trimitere. “Îngerul le-a spus femeilor: mergeți degrabă și spuneți ucenicilor că a înviat și că va merge înaintea voastră în Galileea”. Isus repetă aceeași trimitere: “Mergeți și vestiți fraților mei ca să meargă în Galileea, acolo mă vor vedea”. Așadar, întâlnirea cu cel înviat presupune întotdeauna și o trimitere, o misiune. Omul care, prin credință, l-a întâlnit pe Cristos nu poate să rămână pasiv, trebuie să dea mărturie despre el. Cine a fost pătruns de vestea învierii trebuie să meargă “degrabă“, să alerge și să poarte această veste și altora; el este atât de impulsionat de această veste încât îi pune în mișcare și pe ceilalți frați și surori din jurul său. Misiunea dată de Isus cel înviat: “Mergeți și vestiți fraților mei!” este valabilă pentru toți. Noi nu avem voie să celebrăm Paștele numai între zidurile bisericii, numai în cadrul restrâns al comunității noastre. Trebuie să purtăm acest mesaj dincolo de zidurile înguste ale comunității noastre. În orice clipă a vieții trebuie să fim pentru cei care trăiesc în jurul nostru, pentru cei care muncesc împreună cu noi, adevărați vestitori ai mesajului învierii, ai mesajului mântuirii. Dar când am primit noi acest mandat de a fi martori ai lui Cristos? Desigur, la botez. Peste câteva momente vom reînnoi făgăduințele noastre de la botez. Acest moment să fie pentru noi o hotărâre reînnoită de a purta la toți vestea învierii lui Cristos. Apoi, cuvintele pe care le rostim zilnic la sfânta liturghie: “Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni” să nu fie doar niște cuvinte rostite în mod mecanic, ci să fie cuvinte care să ne angajeze ca să devenim martori autentici ai învierii, așa cum au fost apostolii, așa cum a fost Biserica de la început și până azi și cum va continua să fie până la venirea lui Cristos în slavă.

Să lăsăm, așadar, ca în aceste momente sfinte inimile noastre să fie pătrunse și reînnoite de această veste mântuitoare a învierii, să luăm și să ducem cu noi lumina acestui mesaj mântuitor. În felul acesta, Paștele, care în evreiește înseamnă trecere, va deveni pentru noi calea pe care vom trece la Cristos. În felul acesta vom deveni oameni noi, oameni pascali, care vor ști să trăiască în toate zilele vieții această credință în Cel înviat.

Mihai Patrașcu

Ritul latin