Predici

La fiecare celebrare liturgică, suntem chemaţi să intrăm în raport de comuniune cu Dumnezeu, raport care se bazează totdeauna pe credinţă. Însă, credinţă nu este şi nu poate fi ceva fără fundament, ceva lipsit de importanţă; ea este un dar al lui Dumnezeu şi provine dintr-un act de iubire şi de cunoaştere reciprocă. In nemărginita sa iubire, Dumnezeu a binevoit să se reveleze omului şi a făcut acest lucru în special prin Cuvântul său, cuvânt pe care tocmai l-am ascultat şi pe care suntem invitaţi să-l aprofundăm şi să ne străduim să-l punem în practică.

Mesajul liturgiei de azi este centrat pe relatarea dramei Calvarului; dramă care prevestită de profetul Isaia în prima lectură şi explicată de apostolul Paul în lectura a II-a are menirea de a ne ajuta să participăm într-un mod mai viu şi mai intim la suferinţa lui Cristos.

Prima lectură prezintă al patrulea cânt al slujitorului lui Yahve. Ea vrea să scoată în evidenţă în special figura omului durerilor. EI este acela care ia asupra sa păcatele tuturor, pentru a le distruge, ispăşindu-le în propria carne. Lectura îl pune într-o aureolă de măreţie: omul durerilor va dobândi premiul meritat. Va beneficia de lumina învierii şi Înălţării la dreapta Tatălui. Va avea o descendenţă durabilă, care este Biserica, Trupul său mistic, formată dintr-o mulţime imensă care va fi glorioasă pentru veşnicie.

Lectura a doua este completarea primei lecturi şi ne ajută să interpretăm mai bine marele tablou al patimii. Ea îl prezintă pe Cristos Marele Preot, care ia asupra sa toate suferinţele fraţilor şi se jertfeşte pentru ei într-un act suprem de ascultare faţă de Tatăl “el a luat asupra sa durerile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat” (Is 53,4b) “s-a supus şi nu şi-a deschis gura“(Is 53,7a). El pentru aceasta devine o jertfă perfectă, cauza mântuirii şi fundamentul speranţei noastre.

Evanghelia o putem considera ca relatare centrală a întregii istorii umane. Ea este axa întregului viitor cosmic. Faptele care sunt descrise sunt legate de actualizarea planului divin veşnic, acel plan pe care Dumnezeu l-a condus de-a lungul secolelor, până când în Cristos şi în patima sa şi-au atins apogeul.

În Evanghelie însă se regăseşte şi întreaga noastră aventură de oameni deoarece în ea se presupune căderea noastră veche şi evenimentul care a schimbat complet situaţia noastră în faţa lui Dumnezeu şi a destinului nostru.

Cristos a luat asupra sa durerile şi păcatele oamenilor, tragediile şi problemele lor, întregul lor destin. Iată de ce celebrând misterul pascal al lui Cristos celebrăm totodată misterul credinţei noastre, dar într-o perspectivă viitoare de eliberare perfectă şi totală.

Dumnezeu ne-a creat pentru viaţă nu pentru moarte. Cum se explică atunci faptul că toţi murim, şi chiar Isus a murit? Dumnezeu a avut grijă să ne de-a răspunsul, încă din primele pagini ale Bibliei. El în momentul în care a creat omul compus din trup şi suflet, i-a făcut două daruri: darul imortalităţii corporale şi harul divin. Primind aceste două daruri, omul era admis să facă parte din familia divină, devenea fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerurilor.

Datorită păcatului de mândrie şi neascultare a primilor părinţi, moartea atât cea trupească cât şi cea sufletească a intrat în lume, fiind transmisă ca moştenire tuturor.

Dumnezeu însă nu a abandonat omul care era în puterea morţii, dar l-a trimis în lume pe Fiul său care s-a făcut om ca şi noi, ca astfel să poată muri şi să ne salveze de la moarte. A şters păcatul originar şi ne-a dat harul divin de care eram privaţi. Prin jertfa sa, s-a făcut solidar cu noi în moarte, pentru că vrea ca şi noi să fim solidari cu el în înviere. Această solidaritate a lui Isus este manifestată din plin mai ales în momentul răstignirii pe cruce când Isus printr-un act de iubire se roagă Tatălui pentru cei care l-au răstignit şi totodată pentru toţi păcătoşii.

La sfârşitul acestei zile să ne întoarcem încă o dată sub crucea de pe Calvar şi să ascultăm cuvintele pe care Isus le-a pronunţat în momentul agoniei pe cruce: “Tată iartă-i căci nu ştiu ce fac” (Lc 24,34). Din punct de vedere uman este foarte greu să ierţi pe cineva care ţi-a făcut un rău şi, cu cât răul este mai mare cu atât şi dificultatea de a ierta este mai mare. Însă Isus ne învaţă să privim altfel lucrurile. El nu numai că iartă pe cei car l-au răstignit, ci mai mult se roagă pentru ei deşi aceştia răstignindu-l şi omorându-l au încercat să-i facă cel mai mare rău.

Tot pe aceeaşi linie, a iertării se situează şi fraza adresată de Isus tâlharului răstignit la dreapta sa: “adevăr îţi spun, azi vei fi cu mine in Paradis” (Lc 23,43). Ce om răstignit pe cruce poate vorbi în acest fel unui semen de-al său condamnat ca şi el? Desigur acesta nu poate fi un om obişnuit, ci unul înzestrat cu autoritate şi putere: el este Isus din Nazaret, care la începutul misiuni sale mesianice spune: “Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, convertiţi-vă şi credeţi in Evanghelie” (Mc 1,14-15). Iată că la sfârşitul ministerului său mesianic culege fructul şi din inima tâlharului convertit: “Isuse, adu-ţi aminte de mine când vei fi în împărăţia ta” (Lc 23,42). Cuvintele lui Isus sunt un răspuns la această cerere. Frate, Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, împărăţia lui Dumnezeu este în inima ta.

Din înălţimea crucii se aude un nou cuvânt de mare importanţă. Al Fiului omului, care completează întreaga Evanghelie: “Femeie, iată fiul tău! Fiule iată mama ta” (In 19,27). Mama îşi pierde Fiul, dar în acelaşi timp primeşte un alt fiu, primeşte mulţi Fii. Acest Fiu ne-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, fii în Fiul. Ucenicul îşi primeşte Mama, Biserica îşi primeşte Mama; umanitatea îşi primeşte Mama. E minunată bogăţia cu care ne copleşeşte Acela care pentru noi a devenit sărac.

“Mi-e sete” (In 19,28) Da. Au sete buzele uscate, limba arsă de febra agoniei. Dar mai mult îi este sete Inimii lui Isus. Sete infinită care îmbrăţişează totul, care vrea să salveze întregul neam omenesc, sete care de la început merge până ta sfârşit, şi chiar dincolo de acest sfârşit; până când “Fiul va supune orice lucru, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (Gal 15,28).

“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce mai părăsit” (Ps 21,2) Cu aceste cuvinte începe psalmul 21 şi tot cu ele începe să se roage Fiul omului care moare pe cruce, slujitorul lui Yahwe descris de profetul Isaia. Cum pot fi înţelese aceste cuvinte? Cum poate Dumnezeu să fie abandonat de Dumnezeu, Fiul de Tatăl? Din punct de vedere uman aceasta pare imposibil şi de neconceput. Aici nu este vorba de o abandonare fatalistă ci de o abandonare a Fiului de către Tatăl în Duhul Sfânt în care este conţinută plinătatea iubirii, iubire care salvează.

“Totul s-a împlinit” (In 19,30). Un verset din psalmul 40 spune: “Iată eu vin pentru a face voinţa ta Dumnezeule” (Ps 40,8-9). Aceste cuvinte au fost rostite şi în agonia din Ghetsemani” Tată dacă vrei îndepărtează de la mine acest potir (Lc 22,42) Şi aceste cuvinte reapar acum la sfârşit pentru a fi puse ca sigiliu pe victima răscumpărării. “Iată eu vin” – “Totul s-a Împlinit” “Tată, in mâinile tale încredinţez sufletul meu” (Lc 23,46). Isus Cristos, Fiul Omului, acceptă moartea umană, moştenită de la primul om, Adam. Această moarte a trupului reprezintă tocmai oferirea spiritului lui Dumnezeu.

Orice moarte umană găseşte modelul său în moartea lui Cristos; este încredinţarea spiritului Celui care a creat omul pentru nemurire. Fiul lui Dumnezeu care ca om adevărat îşi încredinţează spiritul Tatălui, se uneşte prin intermediul lui cu Tatăl în Duhul Sfânt care este iubirea reciprocă a Tatălui şi a Fiului.

Moartea şi învierea se întâlnesc la capătul sacrificiului crucii. In acest fapt îşi are începutul victoria crucii. Iubirea învinge trecând prin moarte. Insă moartea nu are ultimul cuvânt; pentru noi suferinţa nu trebuie să reprezinte un lucru negativ în sine; noi nu suferim de dragul suferinţei, aşa cum de exemplu făceau stoicii, ci pentru noi suferinţa are o semnificaţie aparte: ea are darul de a ne purifica şi de a ne duce cu gândul totdeauna la victorie, la victoria crucii. Isus Însuşi, Dumnezeu fiind, putea să aleagă altă cale spre a ne mântui, dar el alege calea crucii, calea Calvarului.

Suferinţa lui Isus nu se termină pe cruce; el suferă şi astăzi în aproapele noastru, în cel bolnav, în cel lipsit, în cel părăsit, faţă de care noi avem o datorie. Încercând să alinăm suferinţa aproapelui nostru, noi nu facem altceva decât să micşorăm suferinţa lui Isus.

Această suferinţa a lui Isus trebuie să fie totdeauna punctul de sprijin, de întărire pentru suferinţa creştinului, deoarece la capătul ei străluceşte stindardul victoriei – învierea. Aşadar să nu ne lăsăm niciodată descurajaţi în momentele grele ale vieţii; să avem tăria de a ne ridica ochii spre crucifix şi El, Cel răstignit ne va arăta calea de ieşire prin care putem dobândi victoria, prin care nu încercăm să fugim de suferinţă, dar încercăm să-i dăm un sens, să o transformăm într-un prilej de bucurie

Robert Matei

volum colectiv ITRC Ritul latin