Start > Ritul latin > Duminica Floriilor

Duminica Floriilor

26 November 2007
1,189 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Duminica Floriilor (Anul A)

Ascultând istoria unui om suferind, citind o carte ce ne descrie drama orfanului sau chinul muribundului, sau privind la televizor la numeroasele reportaje care relatează durerile și nevoile oamenilor de fiecare zi, luând contact cu zbuciumul și suferința semenului nostru la locul de muncă, pe stradă, sau chiar în casa noastră, deseori se trezește în noi un sentiment de compătimire, se crează în relațiile noastre cu cei suferinzi o solidaritate bazată pe milă și aceasta pentru că inima noastră nu suportă această stare anormală, este sensibilă la suferință.

Acum câteva momente am fost “martori” la proclamarea Patimii lui Cristos. Poate că abandonați instinctului natural al inimii, suntem tentați să ne rezumăm doar la scenele dureroase ale Patimii, pierzând din vedere esențialul: valoarea lor salvifică. Celebrarea Patimii nu are numai rolul de a prezenta cu nostalgie drama trecutului istoric al lui Isus, dar pe lângă faptul că trezește în noi un sentiment de solidaritate cu Isus suferind, că trezește în noi căința pentru greșelile noastre, ne pune în lumină ascultarea plină de iubire a Fiului lui Dumnezeu, care ajunge până la martiriul pe cruce. De aceea, în cele ce urmează, vă propun să urmărim împreună drumul condescendenței divine, drumul lui Cristos, semnificația momentului dramatic din viața lui Cristos, patima sa, moment luminat de Cuvântul lui Dumnezeu din cele trei lecturi ale duminicii de astăzi.

Suferința nu este în sine o valoare pozitivă, ne spune lectura întâi de astăzi, dar ea este strâns legată de misiunea Profetului. Între exilații din robia Babilonului nu existau voci ale speranței, ale acelora care continuau să creadă în puterea eliberatoare a lui Jahwe. Însă profetul, cunoscut în Tradiția biblică cu numele de servul lui Dumnezeu, sau servul suferind, se prezintă ca un promotor al speranței, ca un consolator al celor umili și suferinzi, al celor lipsiți de libertate. El ascultă glasul revelator al lui Jahwe pentru a comunica voința sa exilaților. Dar pentru aceasta trebuie să facă o amară experiență în momentul în care anunță speranța eliberării, când vrea să rămână fidel propriei misiuni, iar circumstanțele îi sunt împotrivă. Servul este persecutat, ultragiat, tratat inuman de către stăpânitori. Contrar așteptărilor, la toate aceste insulte și violențe el nu reacționează cu forța, ci acceptă suferința și umilința. Servul este disponibil să accepte suferința, dar el o acceptă conștient și sigur că nimeni nu poate împiedica voința lui Jahwe. Atitudinea aceasta provine din fidelitate față de propria chemare, din fidelitate față de cuvântul lui Dumnezeu. Este pentru prima dată când în Vechiul Testament suferința este văzută într-o lumină diferită, nu mai este o retribuție, o pedeapsă pentru păcate, ci este o acceptare a ei datorită misiunii primite. Acest voluntariat este un fapt unic în tradiția biblică, fapt care își găsește deplina împlinire în Cristos, așa cum am văzut în proclamarea Patimii după evanghelistul Matei.

Este destul de clar că Isus asemenea servului din Cartea lui Isaia și-a desfășurat activitatea într-un climat politic, social și religios potrivnic; moartea și patima sa par una din numeroasele măsuri politice luate de autoritatea romană pentru a menține pacea într-o provincie foarte agitată. Însă tot atât de clar este că Isus nu are un comportament sinucigaș, el nu este sub influența unei preocupări continui de a căuta martiriul, nici nu a fost chinuit de ideea morții sale ca scop al misiunii pe care o avea de îndeplinit, nici măcar predica sa nu a fost centrată asupra morții ca sarcină a vieții sale. Când evanghelia spune că Isus merge liber spre moarte, că Isus și-a dat liber viața sa, nu vrea să arate că el a căutat moartea sau acest tip de moarte, ci, conștient de misiunea pe care a acceptat-o, și-a asumat riscul morții și patimii. Misiunea sa nu era alta decât convertirea Israelului pentru a primi Împărăția lui Dumnezeu. Altfel spus, viața sa întreagă a fost legată de înfăptuirea Noii Alianțe dintre poporul ales și Tatăl. De aceea moartea sa nu este un obstacol în calea instaurării Noii Alianțe, pentru că moartea nu poate împiedica voința lui Dumnezeu. Nedorind moartea, El a acceptat-o. Privind la viața lui Isus, suntem surprinși de voința sa de a se umili, și de a asculta; ascultare care ajunge până la moartea pe cruce.

Imposibilitatea de a înțelege pe deplin misterul slujirii lui Cristos este luminată puțin de atitudinea și cuvintele servului lui Jahwe din liturgia cuvântului de astăzi, care sunt o prevestire a acestui mister, iar alături de acestea de cuvintele din Scrisoarea către Filipeni, care reflectă împlinirea misterului lui Cristos.

Înfruntând diviziunea și rivalitatea care se ivise în comunitatea din Filipi, Sf. Apostol Paul anunță că îndeplinirea slujirilor în Biserică ține de atitudinea plină de umilință și slujire a lui Cristos. Unitatea comunității se realizează numai prin slujirea plină de umilință (kenotică) după exemplul Fiului lui Dumnezeu. Orgoliul și patimile distrug unitatea comunității. Prin ascultarea sa plină de umilință, Cristos contestă orice aroganță, autosuficiență, orice idolatrie a omului, sau dorință de dominare.

Misterul lui Cristos apare surprins în această scrisoare în mișcarea sa kenotică, de nimicire (umilire); Cel care era în condiția lui Dumnezeu (forma = morphé) a voit în mod liber să renunțe la privilegiile sale și să îmbrace condiția de sclav. Itinerarul parcurs de Cristos este de la condiția divină la infamia crucii (Ev 12,2). Isus acceptă această condiție de a fi tratat ca cel mai mare păcătos, de a lua asupra sa consecințele tuturor păcatelor oamenilor și aceasta pentru a extinde la toți oamenii comuniunea divină. Pe fondul acestei atitudini de slujire se întrevede opoziția dintre calea urmată de Adam și calea total inversă străbătută de Cristos: Adam a fost abandonat pentru neascultare; Cristos umilit și ascultător a fost înălțat de Dumnezeu care “i-a dat un nume ce este mai presus de orice alt nume“. Punctul maxim al umilirii sale, moartea lui pe cruce, devine punctul de plecare al glorificării sale de către Tatăl. Cele două stări extreme de glorie și umilință se întrepătrund, se îmbină în finalul vieții lui Isus, când umilit și răstignit pe cruce primește drept preț glorificarea Tatălui și devine astfel Domn al întregului univers.

Iată de ce în liturgia de astăzi Biserica celebrează împreună intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim și Patima sa. Nu a putut separa intrarea triumfală care simbolizează glorificarea și îndreptarea sa spre Ierusalimul ceresc, de Patima sa care este realitatea umilirii sale.

Mulțimea iudeilor ale cărei gesturi de preamărire le-am văzut relatate în lectura de la procesiunea cu ramuri nu înțelegea acest omagiu adus lui Cristos. Cuprinsă de entuziasm și curiozitate vrea să-l vadă pe cel care l-a înviat pe Lazăr cu câteva zile înainte. Dar pentru creștinul de azi care privește cu ochi pascali orice eveniment din viața lui Cristos, primirea triumfală capătă o semnificație deosebită, este proclamarea regalității sale divine, este recunoașterea sa ca Domn (Kyrios) și această proclamare a regalității o înfăptuiește într-un mod deosebit la toate celebrările liturgiei euharistice prin cântul Osana, când Cristos se jertfește pe altar. Însă astăzi într-un chip special, Biserica a fixat procesiunea cu ramuri pentru a-l preamări pe Cristos, recunoscându-i prin aceasta, în mod public și vizibil, gloria pe care el a primit-o de la Tatăl, datorită ascultării și umilirii sale.

Atitudinea lui Cristos, așa cum a propus Sf. Apostol Paul filipenilor, trebuie să devină și norma credinței noastre, a vieții noastre întregi. Numai având atitudinea lui Cristos putem sluji cu adevărat lui Dumnezeu și aproapelui, numai având atitudinea lui Cristos putem fi plăcuți lui Dumnezeu. Este un curaj deosebit să-l urmezi pe Cristos, dar este necesar să avem acest curaj. Nu trebuie să ne fie frică de Cristos – așa cum spunea și Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea la începutul pontificatului său – ba mai mult, este necesar ca să fim pregătiți prin această atitudine a Mântuitorului de a plăti și păstra chiar cu prețul vieții noastre comuniunea pentru care El și-a dăruit viața sa. Poate că Dumnezeu nu ne cere martiriul asemenea primilor creștini, asemenea Fiului său, dar sigur ne-a revelat prin exemplul lui Cristos că trebuie să ne umilim și să acceptăm într-un martiriu zilnic voința sa, să acceptăm voința sa în fiecare clipă a vieții noastre într-o ascultare filială deplină.

Adevărata slujire și adorație a lui Dumnezeu noi o realizăm numai prin ascultarea și umilirea noastră neîncetată asemenea lui Cristos. Umilirea noastră nu este altceva decât recunoașterea a ceea ce suntem, căci, în orice moment este necesar să ne deosebim pe noi de lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să ne deosebim pe noi de harul lui Dumnezeu, trebuie să ne deosebim pe noi de ceea ce Dumnezeu lucrează în noi. Adevărata cale care duce la Tatăl și prin care Cristos ne-a dus la Tatăl este umilința. Cristos a ajuns la gloria Tatălui pentru că a fost umilit, pentru că s-a înjosit. Creștinul, ucenicul lui Cristos, trebuie să urmeze aceeași cale; “el nu poate fi mai presus decât Maestrul său” (In 15,20).

Cristinel Antoci

Ritul latin