Predici

Ascultând istoria unui om suferind, citind o carte ce ne descrie drama orfanului sau chinul muribundului, sau privind la televizor la numeroasele reportaje care relatează durerile şi nevoile oamenilor de fiecare zi, luând contact cu zbuciumul şi suferinţa semenului nostru la locul de muncă, pe stradă, sau chiar în casa noastră, deseori se trezeşte în noi un sentiment de compătimire, se crează în relaţiile noastre cu cei suferinzi o solidaritate bazată pe milă şi aceasta pentru că inima noastră nu suportă această stare anormală, este sensibilă la suferinţă.

Acum câteva momente am fost “martori” la proclamarea Patimii lui Cristos. Poate că abandonaţi instinctului natural al inimii, suntem tentaţi să ne rezumăm doar la scenele dureroase ale Patimii, pierzând din vedere esenţialul: valoarea lor salvifică. Celebrarea Patimii nu are numai rolul de a prezenta cu nostalgie drama trecutului istoric al lui Isus, dar pe lângă faptul că trezeşte în noi un sentiment de solidaritate cu Isus suferind, că trezeşte în noi căinţa pentru greşelile noastre, ne pune în lumină ascultarea plină de iubire a Fiului lui Dumnezeu, care ajunge până la martiriul pe cruce. De aceea, în cele ce urmează, vă propun să urmărim împreună drumul condescendenţei divine, drumul lui Cristos, semnificaţia momentului dramatic din viaţa lui Cristos, patima sa, moment luminat de Cuvântul lui Dumnezeu din cele trei lecturi ale duminicii de astăzi.

Suferinţa nu este în sine o valoare pozitivă, ne spune lectura întâi de astăzi, dar ea este strâns legată de misiunea Profetului. Între exilaţii din robia Babilonului nu existau voci ale speranţei, ale acelora care continuau să creadă în puterea eliberatoare a lui Jahwe. Însă profetul, cunoscut în Tradiţia biblică cu numele de servul lui Dumnezeu, sau servul suferind, se prezintă ca un promotor al speranţei, ca un consolator al celor umili şi suferinzi, al celor lipsiţi de libertate. El ascultă glasul revelator al lui Jahwe pentru a comunica voinţa sa exilaţilor. Dar pentru aceasta trebuie să facă o amară experienţă în momentul în care anunţă speranţa eliberării, când vrea să rămână fidel propriei misiuni, iar circumstanţele îi sunt împotrivă. Servul este persecutat, ultragiat, tratat inuman de către stăpânitori. Contrar aşteptărilor, la toate aceste insulte şi violenţe el nu reacţionează cu forţa, ci acceptă suferinţa şi umilinţa. Servul este disponibil să accepte suferinţa, dar el o acceptă conştient şi sigur că nimeni nu poate împiedica voinţa lui Jahwe. Atitudinea aceasta provine din fidelitate faţă de propria chemare, din fidelitate faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Este pentru prima dată când în Vechiul Testament suferinţa este văzută într-o lumină diferită, nu mai este o retribuţie, o pedeapsă pentru păcate, ci este o acceptare a ei datorită misiunii primite. Acest voluntariat este un fapt unic în tradiţia biblică, fapt care îşi găseşte deplina împlinire în Cristos, aşa cum am văzut în proclamarea Patimii după evanghelistul Matei.

Este destul de clar că Isus asemenea servului din Cartea lui Isaia şi-a desfăşurat activitatea într-un climat politic, social şi religios potrivnic; moartea şi patima sa par una din numeroasele măsuri politice luate de autoritatea romană pentru a menţine pacea într-o provincie foarte agitată. Însă tot atât de clar este că Isus nu are un comportament sinucigaş, el nu este sub influenţa unei preocupări continui de a căuta martiriul, nici nu a fost chinuit de ideea morţii sale ca scop al misiunii pe care o avea de îndeplinit, nici măcar predica sa nu a fost centrată asupra morţii ca sarcină a vieţii sale. Când evanghelia spune că Isus merge liber spre moarte, că Isus şi-a dat liber viaţa sa, nu vrea să arate că el a căutat moartea sau acest tip de moarte, ci, conştient de misiunea pe care a acceptat-o, şi-a asumat riscul morţii şi patimii. Misiunea sa nu era alta decât convertirea Israelului pentru a primi Împărăţia lui Dumnezeu. Altfel spus, viaţa sa întreagă a fost legată de înfăptuirea Noii Alianţe dintre poporul ales şi Tatăl. De aceea moartea sa nu este un obstacol în calea instaurării Noii Alianţe, pentru că moartea nu poate împiedica voinţa lui Dumnezeu. Nedorind moartea, El a acceptat-o. Privind la viaţa lui Isus, suntem surprinşi de voinţa sa de a se umili, şi de a asculta; ascultare care ajunge până la moartea pe cruce.

Imposibilitatea de a înţelege pe deplin misterul slujirii lui Cristos este luminată puţin de atitudinea şi cuvintele servului lui Jahwe din liturgia cuvântului de astăzi, care sunt o prevestire a acestui mister, iar alături de acestea de cuvintele din Scrisoarea către Filipeni, care reflectă împlinirea misterului lui Cristos.

Înfruntând diviziunea şi rivalitatea care se ivise în comunitatea din Filipi, Sf. Apostol Paul anunţă că îndeplinirea slujirilor în Biserică ţine de atitudinea plină de umilinţă şi slujire a lui Cristos. Unitatea comunităţii se realizează numai prin slujirea plină de umilinţă (kenotică) după exemplul Fiului lui Dumnezeu. Orgoliul şi patimile distrug unitatea comunităţii. Prin ascultarea sa plină de umilinţă, Cristos contestă orice aroganţă, autosuficienţă, orice idolatrie a omului, sau dorinţă de dominare.

Misterul lui Cristos apare surprins în această scrisoare în mişcarea sa kenotică, de nimicire (umilire); Cel care era în condiţia lui Dumnezeu (forma = morphé) a voit în mod liber să renunţe la privilegiile sale şi să îmbrace condiţia de sclav. Itinerarul parcurs de Cristos este de la condiţia divină la infamia crucii (Ev 12,2). Isus acceptă această condiţie de a fi tratat ca cel mai mare păcătos, de a lua asupra sa consecinţele tuturor păcatelor oamenilor şi aceasta pentru a extinde la toţi oamenii comuniunea divină. Pe fondul acestei atitudini de slujire se întrevede opoziţia dintre calea urmată de Adam şi calea total inversă străbătută de Cristos: Adam a fost abandonat pentru neascultare; Cristos umilit şi ascultător a fost înălţat de Dumnezeu care “i-a dat un nume ce este mai presus de orice alt nume“. Punctul maxim al umilirii sale, moartea lui pe cruce, devine punctul de plecare al glorificării sale de către Tatăl. Cele două stări extreme de glorie şi umilinţă se întrepătrund, se îmbină în finalul vieţii lui Isus, când umilit şi răstignit pe cruce primeşte drept preţ glorificarea Tatălui şi devine astfel Domn al întregului univers.

Iată de ce în liturgia de astăzi Biserica celebrează împreună intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim şi Patima sa. Nu a putut separa intrarea triumfală care simbolizează glorificarea şi îndreptarea sa spre Ierusalimul ceresc, de Patima sa care este realitatea umilirii sale.

Mulţimea iudeilor ale cărei gesturi de preamărire le-am văzut relatate în lectura de la procesiunea cu ramuri nu înţelegea acest omagiu adus lui Cristos. Cuprinsă de entuziasm şi curiozitate vrea să-l vadă pe cel care l-a înviat pe Lazăr cu câteva zile înainte. Dar pentru creştinul de azi care priveşte cu ochi pascali orice eveniment din viaţa lui Cristos, primirea triumfală capătă o semnificaţie deosebită, este proclamarea regalităţii sale divine, este recunoaşterea sa ca Domn (Kyrios) şi această proclamare a regalităţii o înfăptuieşte într-un mod deosebit la toate celebrările liturgiei euharistice prin cântul Osana, când Cristos se jertfeşte pe altar. Însă astăzi într-un chip special, Biserica a fixat procesiunea cu ramuri pentru a-l preamări pe Cristos, recunoscându-i prin aceasta, în mod public şi vizibil, gloria pe care el a primit-o de la Tatăl, datorită ascultării şi umilirii sale.

Atitudinea lui Cristos, aşa cum a propus Sf. Apostol Paul filipenilor, trebuie să devină şi norma credinţei noastre, a vieţii noastre întregi. Numai având atitudinea lui Cristos putem sluji cu adevărat lui Dumnezeu şi aproapelui, numai având atitudinea lui Cristos putem fi plăcuţi lui Dumnezeu. Este un curaj deosebit să-l urmezi pe Cristos, dar este necesar să avem acest curaj. Nu trebuie să ne fie frică de Cristos – aşa cum spunea şi Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea la începutul pontificatului său – ba mai mult, este necesar ca să fim pregătiţi prin această atitudine a Mântuitorului de a plăti şi păstra chiar cu preţul vieţii noastre comuniunea pentru care El şi-a dăruit viaţa sa. Poate că Dumnezeu nu ne cere martiriul asemenea primilor creştini, asemenea Fiului său, dar sigur ne-a revelat prin exemplul lui Cristos că trebuie să ne umilim şi să acceptăm într-un martiriu zilnic voinţa sa, să acceptăm voinţa sa în fiecare clipă a vieţii noastre într-o ascultare filială deplină.

Adevărata slujire şi adoraţie a lui Dumnezeu noi o realizăm numai prin ascultarea şi umilirea noastră neîncetată asemenea lui Cristos. Umilirea noastră nu este altceva decât recunoaşterea a ceea ce suntem, căci, în orice moment este necesar să ne deosebim pe noi de lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să ne deosebim pe noi de harul lui Dumnezeu, trebuie să ne deosebim pe noi de ceea ce Dumnezeu lucrează în noi. Adevărata cale care duce la Tatăl şi prin care Cristos ne-a dus la Tatăl este umilinţa. Cristos a ajuns la gloria Tatălui pentru că a fost umilit, pentru că s-a înjosit. Creştinul, ucenicul lui Cristos, trebuie să urmeze aceeaşi cale; “el nu poate fi mai presus decât Maestrul său” (In 15,20).

Cristinel Antoci

volum colectiv ITRC Ritul latin