Predici

Cristos ne invită astăzi pe fiecare dintre noi să ne deschidem larg inimile, asemenea orbului din evanghelie, ca să ne ofere lumina sa pentru a ne putea pregăti cu credinţă vie şi cu evlavie statornică pentru sărbătoarea Paştelui, care se apropie şi care ne propune cele mai însemnate mistere ale credinţei.

Evanghelia ne pune în faţă lumina şi întunericul. Un om este lovit de o orbire iremediabilă, condamnat să stea la marginea societăţii, atât din punct de vedere social cât şi religios. Avem aici o personificare simbolică a condiţiei de păcat, în care se găsea omul “neluminat” încă de Cristos. Numai întâlnirea cu Cristos, lumina lumii, ia vălul de pe ochi, reabilitează omul şi îi restituie deplina sa demnitate, permiţându-i să privească splendoarea lucrurilor şi să simtă gustul nou al vieţii.

Ascultând cu atenţie evanghelia, observăm că nu din întâmplare orbul din naştere se află în calea lui Cristos: “nu a păcătuit el şi nici părinţii lui, spune Isus, ci s-a născut aşa ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu”. Este un moment în care Dumnezeu arată în mod vizibil că a venit în lume adevărata lumină, a venit Fiul său ca să lumineze pe orice om. Vindecând orbul din naştere, Isus împlineşte opera celui care l-a trimis în lume.

Pentru evanghelistul Ioan, lumina înseamnă splendoarea vieţii, înseamnă splendoarea gloriei lui Dumnezeu, care se manifestă în înţelepciunea şi în bunătatea operelor sale create. Lumina este un semn care manifestă în mod vizibil ceva din Dumnezeu.

Această lumină promisă prin profeţi devine realitate în Noul Testament. Orbul, numai cu ajutorul acestei lumini, ajunge să admire splendoarea vieţii. Isus îi unge ochii cu tină, punându-l astfel în contact cu situaţia sa pământească, apoi îl trimite să se spele în scăldătoarea Siloe. Începând din acest moment, orbul urmează un drum de la întuneric la lumină, de la necredinţă la credinţă. Prin ungere, el vine în contact cu Isus, însă nu este suficient. El încă nu este pregătit ca să-l cunoască pe cel care îl vindecă. Merge, se spală şi când se întoarce vede perfect. Imediat, minunea stârneşte interes dar şi dezinteres din partea multora. Farizeii în schimb i se împotrivesc cu desăvârşire.

Pentru orbul din naştere, la început, Isus nu este decât un necunoscut. El ştie numai că se cheamă Isus, însă odată vindecat, în disputa cu farizeii, el descoperă progresiv că Isus este un profet (v. 17), un trimis al lui Dumnezeu (v. 33), Fiul Omului (vv 35-37). El nu poate să nu vorbească. Lumina care îl inundă îl face să dea mărturie despre slava lui Dumnezeu, deşi încă nu este pe deplin conştient de acest lucru. Farizeii în schimb, nu înţeleg nimic despre Isus şi evanghelistul notează ironic că ei înşişi mărturisesc totala lor ignoranţă (v. 29). Neîncrederea lor este adevărată orbire. Ei pretind că văd, dar sunt orbi pentru că se afundă tot mai mult în întuneric. Păcatul lor este mândria şi de aceea nu pot vedea lumina interioară, acea schimbare pe care o produce Lumina în cel cu care vine în contact.

Am putea spune că venirea lui Isus împarte oamenii în două categorii: cei care se deschid Lui ajung să vadă, iar cei care se închid în autosuficienţa lor devin orbi (v 39). Orbul, deşi la început nu-l cunoaşte pe Isus, ajunge la lumină pentru că acceptă şi urmează porunca celui ce-l trimite să se spele. Toţi îl vedeau pe Isus cu ochii trupului dar nu şi cu ochii credinţei. De la Isus istoric, orbul ajunge la credinţa în Domnul, mărturisind: “cred, Doamne!, şi notează evanghelistul mai departe că “i s-a închinat”. Avem aici imaginea botezului, a apei de botez, apoi imaginea drumului parcurs de fiecare creştin botezat, care a trecut de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină. Avem profesiunea de credinţă prin care orice botezat aderă la Cristos, Lumina lumii.

Tema luminii o găsim şi în Vechiul Testament: ea traversează întreaga revelaţie biblică. Lumina este prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, este mereu o prezenţă tutelară care luminează paşii omului. Ca şi evanghelia, lectura I ne arată cum Dumnezeu îşi face simţită prezenţa sa înmijlocul oamenilor. Prezenţa sa este lumină pentru cel care îi împlineşte poruncile. De data aceasta prin intermediul unuia Dumnezeu vrea să salveze o naţiune întreagă. Iniţiativa însă aparţine mereu lui Dumnezeu. El îl trimite pe Samuel să-l ungă rege pe David, ca prin acesta să construiască un centru ideal şi vizibil de unificare a triburilor lui Israel. David, fiind astfel în centru atenţiei lui Dumnezeu, devine un semn al operei lui Dumnezeu şi nu al puterii umane.

Dintre fiii lui Iese, Dumnezeu alege pe cel mai mic. El nu are nevoie de oameni mari pentru a-şi realiza planul său. Pe de altă parte, el nu judecă ca oamenii. “Gândurile mele nu sunt gândurile voastre – spune Domnul. El nu apreciază tot ceea ce vede omul: omul vede aparenţele, dar Domnul se uită la inimă. Am putea vorbi şi aici de o minune care uimeşte pe toţi cei prezenţi: părinţii, fraţii lui David şi chiar pe Samuel. Prezenţa lui Dumnezeu uimeşte pe cei care nu înţeleg planurile sale.

Sfântul Paul ştie că în ciuda infidelităţii oamenilor, Dumnezeu îşi ţine promisiunea sa. Tocmai de aceea, Apostolul ne îndeamnă insitent, în a doua lectură, să rămânem fideli alegerii făcute prin botez, adică să rămânem în lumină, pentru că viaţa creştină este un dinamism continuu. Acest lucru reiese şi din faptul că Sfântul Paul foloseşte de 6 ori cuvântul lumină în această lectură atât de scurtă. A trăi în lumină pentru Apostol înseamnă a trăi viaţa nouă ca fiu al lui Dumnezeu şi a fi luminat de Cristos înseamnă a fi un izvor de lumină ce produce acele roade pe care Apostolul le identifică cu bunătatea, dreptatea şi adevărul. Bunătatea este viaţa de dragoste, disponibilitate şi iertare. Dreptatea este onestitate, corectitudine, deschidere la voinţa Domnului. Adevărul este adeziune la Evanghelie şi la criteriile sale. Intunericul, în schimb, este incapabil “să producă”, poate numai să lucreze dar faptele-i sunt sterile.

Prin sacramentul botezului, omul trece de la întunericul păcatului la lumina vieţii în Cristos, de la orbirea spirituală la cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţa: “Alta dată eraţi în întuneric, dar acuma sunteţi lumină în Domnul” (Ef 5,8). Nu putem rămâne orbi din moment ce am primit lumina. Creştinul trebuie să dea mărturie despre botezul primit, trebuie să dovedească prin faptele sale că Cristos este pentru el nu numai lumina minţii, dar şi lumina vieţii. Celui botezat nu i se mai potrivesc faptele întunericului (păcatele) care sunt o ruşine, ci faptele luminii care scot la iveală păcatele.

Oare exemplul orbului din naştere şi insistenţele Apostolului Paul, de a rămâne în lumină, ne pot lăsa indiferenţi? Noi, care pretindem că am primit lumina prin Botez, oare nu o ţinem ascunsă? Noi, care ar trebui să fim lumină pentru alţii, poate suntem orbi nu din cauză că ne-am fi născut orbi, dar din cauza păcatelor noastre. Iată de ce liturgia de astăzi ne propune spre meditare tema luminii; ne invită la bucurie şi la convertire, care nu însemnă altceva decât trecerea de la întuneric la lumină. Pentru a trăi mereu în lumina lui Cristos trebuie să o cerem în permanenţă de la El şi în acelaşi timp să avem dorinţa după această lumină. În această privinţă, rugăciunea Sfântului Augustin este elocventă: “O, Doamne, eu ard de dorinţa luminii. Tu vezi această dorinţă a mea. Orice dorinţă a mea îţi stă în faţă, nu-ţi este ascuns nici un geamăt de-al meu. Cine vede această dorinţă dacă nu tu Dumnezeul meu? Către cine mă voi îndrepta pentru a te vrea, dacă nu către Tine. Fă ca sufletul meu să se lărgească prin marea dorinţă, să tindă înainte, să progreseze, să devină capabil de a primi ceea ce ochiul nu vede, ceea ce urechea nu aude şi ceea ce inima omului nu a încercat.”

Mihai Horvat

volum colectiv ITRC Ritul latin