Predici

De multe ori viaţa are dificultăţile ei, iar dacă acestea se întâmplă să vină asupra noastră chiar mai multe deodată, atunci s-ar putea să simţim că nu avem destulă tărie pentru a le face faţă. În acele momente, cum ar fi moartea unei rude apropiate, a unui copil, sau poate pierderea locului de muncă, cum se întâmplă des în ultima vreme, deci în aceste momente, dacă nu avem o credinţă tare care să ne susţină, atunci este foarte greu să răzbatem. Sau se poate întâmpla ca să ne pierdem chiar încrederea în Dumnezeu şi să spunem: “Dacă Dumnezeu este atotputernic şi în acelaşi timp este şi bun de ce permite ca să mi se întâmple aceste lucruri?”.

În aceeaşi situaţie s-a aflat şi poporul israelit în drumul său prin pustiu spre ţara promisă. Deşertul este locul dificultăţilor prin excelenţă: adesea lipseşte hrana şi apa, în timpul zilei căldura devine insuportabilă iar noaptea adesea este foarte frig, fiarele sălbatice umblă după pradă etc. Trecând prin această probă poporul israelit a ajuns să murmure împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. Una dintre aceste răzvrătiri ne este descrisă în lectura întâi a duminicii de astăzi, pe care tocmai am ascultat-o. Lectura este luată din cartea Exodului, cartea cea mai importantă a Vechiului Testament, în care ni se descrie eliberarea poporului evreu de către Dumnezeu din Egipt şi conducerea acestuia în ţara promisă, ţara Canaanului. Deşi Dumnezeu se arătase un Dumnezeu puternic în faţa evreilor, atunci când “cu mână întinsă şi cu braţ puternic” i-a scos din ţara Egiptului, totuşi aceştia, când ajung în dificultăţi, aproape că nu mai au încredere în Dumnezeul lor, în atotputernicia şi milostivirea acestuia. Călătoreau de mai multe zile şi nu găsiseră nici o oază, nici un izvor unde să-şi adape vitele şi să-şi potolească setea. Atunci, aşa cum se întâmplă deseori când trebuie găsit un ţap ispăşitor, s-au răsculat împotriva lui Moise şi, implicit, a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu pentru a-i ajuta să redobândească încrederea într-însul, nu acţionează după dreptatea sa care cerea să-i pedepsească, dar după milostivirea şi iubirea sa şi le oferă apă de băut chiar din stâncă. Şi este interesant de observat cum Dumnezeu îi porunceşte lui Moise ca acesta, cu bastonul cu care a lovit apele Nilului, să lovească şi stânca de la Horeb. Astfel le-a dovedit evreilor că el este acelaşi Dumnezeu puternic care i-a eliberat din ţara Egiptului, care poate să facă orice pentru dânşii şi care rămâne fidel promisiunilor făcute în ciuda infidelităţii lor.

Aşa cum spuneam la început şi nouă ni se poate întâmpla să ajungem în dificultăţi, să fim asaltaţi de diferite probleme. Însă, să nu credem că le putem rezolva singuri doar cu puterile proprii, aşa cum au încercat să facă evreii în pustiu. Dumnezeu, chiar dacă ni se pare ascuns în aceste momente, el rămâne totuşi acela care ne întăreşte şi care ne dă putere de a răzbate pe drumul vieţii, drum ce nu este presărat întotdeauna numai de flori. El e acela care poate să scoată apă chiar şi din stâncă dacă este nevoie; e suficient numai ca noi să-i cerem acest lucru şi să nu ne îndoim nici o clipă de bunătatea şi milostivirea sa.

Această apă izvorâtă din stâncă este semnul prezenţei providenţiale a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său, prezenţă ce se face simţită încontinuu în diferite moduri. Atunci când israeliţii ajung să se întrebe: “Oare Domnul este într-adevăr în mijlocul nostru?”, el le arată că este prezent prin semnul apei ce izvorăşte din stâncă. De aceea, apa care a izvorât din stâncă a rămas pentru evrei semnul vieţii şi al mântuirii pe care Dumnezeu le oferă oamenilor. Profetul Ieremia îl va numi pe Dumnezeu “izvor de apă vie” (Ier 2,13) iar tradiţia rabinică a considerat întotdeauna stânca din care a izvorât apa ca un simbol al lui Dumnezeu. Sfântul Paul, în prima sa Scrisoare către Corinteni face referinţă la această tradiţie spunând că evreii au băut cu toţii din stânca spirituală care era Cristos (cf. 1 Cor 10,4). Pe aceeaşi linie se înscrie şi Isus Cristos atunci când ne vorbeşte despre apa vie pe care el o dă acelora care cred în el (In 4), discurs care ne este prezentat în Evanghelia duminicii de astăzi.

Isus străbătea cu ucenicii săi Samaria pentru a se îndrepta spre Galileea şi ajung la o cetate numită Sihar, înaintea căreia era o fântână foarte veche pe care tocmai patriarhul Iacob o săpase. Şi fiindcă era amiază ucenicii au intrat în cetate să cumpere alimente iar Isus a rămas să se odihnească la fântână. Tocmai atunci a venit o femeie samariteană să scoată apă, iar lui Isus fiindu-i sete i-a cerut să-i dea apă să bea. Femeia s-a mirat de faptul că el, evreu, a intrat în vorbă cu ea, o samariteană. Trebuie menţionat faptul că samaritenii şi iudeii trăiau pe atunci în duşmănie din motive religioase, ceea ce se mai întâmplă din păcate şi în zilele noastre. Însă Isus nu ţine cont de acest lucru şi intră în dialog cu femeia, căci pentru Dumnezeu nu există oameni superiori sau inferiori, favorizaţi sau marginalizaţi. Pentru el toţi oamenii sunt egali deoarece aşa au fost creaţi de dânsul.

Apoi, pornind de la acest fapt obişnuit, acela de a-i cere să bea apă, Cristos o conduce pe samariteană să descopere “darul lui Dumnezeu” care este tocmai el, cel care oferă omului apa vie, dătătoare de viaţă. Însă, în timp ce Isus se face cunoscut femeii vorbindu-i despre realităţi ce depăşesc această lume, ea rămâne totuşi la suprafaţă, la nivelul cuvintelor şi nu înţelege ceea ce Cristos vrea să-i spună. Dovadă ne este răspunsul ei: auzind despre apa vie din care, dacă omul bea nu va mai înseta niciodată, ea îi cere lui Isus: “Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez şi să nu mai trebuiască să vin aici să scot!”.

Dar ce este această apă despre care ne vorbeşte Isus? Sau mai precis, cine este această apă despre care el ne vorbeşte? Mai târziu, când Isus va merge la Ierusalim de Sărbătoarea Corturilor, el se va exprima în acelaşi mod: “Dacă însetează cineva să vină la mine şi să bea. Cel ce crede în mine, după cum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor izvorî din pieptul lui” (In 7,37-38). Iar Evanghelistul Ioan adaugă: “Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-l primească aceia care cred în El” (In 7,39). Aşadar, această apă vie nu este altceva decât Duhul Sfânt pe care Cristos ni l-a dăruit prin moartea sa pe cruce şi prin învierea sa glorioasă. Duhul Sfânt ne conduce “la tot adevărul” adică ne face să-l înţelegem şi să-l cunoaştem mai bine pe Isus Cristos şi opera sa de mântuire în favoarea lumii. Femeia samariteană, întărită de Duhul lui Cristos, a reuşit până la urmă să înţeleagă cine este Cristos, căci ea îi spune: “Doamne, văd că tu eşti profet!” (In 4,19). Ba mai mult, Isus i se revelează total spunându-i că acela care vorbeşte cu dânsa este Mesia. Atunci femeia, uluită şi, în acelaşi timp, fascinată de ceea ce tocmai aflase, lasă găleata la fântână şi fuge în cetate pentru a-i înştiinţa şi pe ceilalţi despre aceasta. Locuitorii cetăţii veniră la Isus şi î-l rugară să mai rămână la ei. Şi Isus rămase acolo încă două zile, învăţându-i.

Şi noi am primit această apă dătătoare de viaţă atunci când, la Sfântul Botez, am fost înmormântaţi cu Cristos pentru a reînvia împreună cu el la o viaţă nouă. Atunci am fost spălaţi de această apă preasfântă şi curăţaţi de toată întinarea noastră. Atunci Cristos a trimis Duhul său Sfânt asupra noastră, care mai apoi, la Sfântul Mir, şi-a revărsat cu îmbelşugare bogăţia harurilor sale peste noi. Să nu fim zgârciţi în generozitate şi să răspundem darului pe care Dumnezeu ni-l face printr-o credinţă statornică şi printr-o viaţă conformă cu această credinţă. Dacă suntem însetaţi, dacă simţim nevoia unei hrane spirituale ce depăşeşte îngustimea şi vremelnicia acestei lumi, atunci să alergăm cu încredere la Cristos şi el va răspunde din plin acestei dorinţi a noastre. Căci El, aşa cum ne spune Sf. Paul în lectura a doua a duminicii acesteia, pe când noi eram păcătoşi, la timpul hotărât de Dumnezeu a murit pentru noi (cf. Rm 5,6). Dumnezeu şi-a arătat astfel dragostea lui pentru noi prin faptul că ni l-a dăruit pe Fiul său şi pe Duhul Sfânt. Astfel Apostolul poate spune că suntem în pace cu Dumnezeu, adică avem pacea sa, datorită Domnului nostru Isus Cristos. El, care a murit pentru noi, ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt ca prim rod al învierii sale. Iar Duhul Sfânt, care este dragostea dintre Tatăl şi Fiul în sânul Preasfintei Treimi, a revărsat în noi dragostea sa divină. Sfântul Paul ne spune: “Dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rm 5,5). Această dragoste divină în noi este izvorul întregii noastre vieţi religioase. Ea ne face să vedem lucrurile cu alţi ochi, cu ochii credinţei şi ne conduce la cunoaşterea tot mai profundă a lui Isus Cristos. Această dragoste ne face capabili de a-l iubi pe Dumnezeu, de a-l adora “în spirit şi adevăr”, după cum ne-a spus Cristos în Evanghelie, adică de a ne lua în serios credinţa şi de a o trăi în mod autentic.

În fiecare dintre noi există o sete şi o foame sufletească după realităţile spirituale, sete şi foame care nu pot fi satisfăcute de bunurile acestei lumi. Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi dacă vom şti sau nu cu ce să astâmpărăm această sete şi această foame. Dumnezeu ne oferă astăzi învăţătura sa şi ne invită, asemenea samaritenei, de a cunoaşte “darul lui Dumnezeu”, adică de a-l accepta şi de a-l primi pe Isus Cristos în viaţa noastră. Să răspundem acestei invitaţii plini de curaj şi de disponibilitate, căci numai el ne poate potoli setea noastră sufletească: “Cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta niciodată, căci apa pe care i-o voi da eu se va transforma în el în izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (In 4,14).

Vasile Ciobanu

volum colectiv ITRC Ritul latin