Start > Ritul latin > Miercurea Cenușii

Miercurea Cenușii

26 November 2007
1,469 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Miercurea Cenușii

Există un timp ca să râzi și un timp ca să plângi; un timp ca să joci și un timp ca să jelești” (Ct 3,4).

Aceste cuvinte se potrivesc foarte bine noii perioade liturgice pe care o începem astăzi, căci Postul Mare este un timp dedicat prin excelență plânsului și bucuriei. Într-adevăr, Postul Mare constituie pentru itinerariul sufletului nostru un timp forte, un timp foarte important, un nou catecumenat în care suntem chemați la reînnoire spirituală, la convertire, la penitență. Acești termeni convertire, penitență, post provoacă cu siguranță în creștinii zilelor noastre o reacție de repulsie și gândul că aceste practici sunt medievale și depășite, iar aceasta are loc pentru că nu este cunoscut conținutul lor.

De aceea ne punem întrebarea: ce este în esență convertirea? În prima lectură am ascultat cum profetul Ioel îi cere întregului popor israelit, de la bătrânii venerabili până la copiii care sug la sân, să-și sfâșie nu hainele, ci inimile. Aceasta înseamnă că exigențele convertirii nu se referă la fapte externe, dar în primul rând la ceea ce provine din inimă, inima însemnând în Sfânta Scriptură nu organul biologic, dar centrul spiritual al omului. Cu alte cuvinte, a ne converti înseamnă a ne schimba gândurile, concepțiile noastre asupra realităților care ne înconjoară. Noi suntem creștini maturi atunci când reușim să privim și să înțelegem toate lucrurile așa cum le înțelegea Isus. Pentru el, atât timp cât a trăit pe pământ, toate erau bune, în măsura în care îl ajutau pe om să ajungă la Dumnezeu. Convertindu-ne, la fel trebuie să înțelegem și noi realitățile pământești: ca mijloace de a ajunge la Dumnezeu. Așadar, adevărata convertire, adevărata schimbare trebuie să pornească de la gândurile noastre, din interiorul nostru, pe care îl îndreptăm spre Dumnezeu.

Aceasta este în esență și învățătura pe care ne-o transmite Cristos în Evanghelie: adevărata convertire, adevărata sfințenie nu constă în faptele pe care le facem înaintea oamenilor ca să fim văzuți de ei, ci în cele pe care le facem pentru a fi plăcuți lui Dumnezeu. Deci Cristos nu condamnă ritualurile penitențiale, dar spiritul ipocrit cu care acestea erau îndeplinite. Practicile de pietate amintite în Evanghelie, pomana, rugăciunea, postul, făceau parte din tradiția iudaică și au fost preluate de creștinism ca mijloace eficiente de sfințire. Să luăm spre exemplu rugăciunea; în templu sau în sinagogă, în locuri publice sau acasă, ea era prezentă aproape tot timpul în viața iudaică. Nu exista oră într-o zi care să nu fie însoțită de o “beraka“, de o binecuvântare, adică de o laudă înălțată Domnului. Iar în Noul Testament Sf. Paul ne învață: “Rugați-vă neîncetat” (1Tes 5,17). Cristos așadar, nu a fost împotriva acestei practici, dar a indicat ceva mai important decât recitarea rugăciunii în sine: modul și scopul cu care aceasta era făcută: pentru a plăcea lui Dumnezeu.

Aceeași atitudine a adoptat-o Cristos și față de post. În mod normal postul trebuia să-l ajute pe om să-și recunoască condiția sa neputincioasă și să-și înfrâneze pornirile dezordonate. Purificat astfel, omul devenea plăcut în ochii lui Dumnezeu. În Evanghelie Isus, ca și profeții din vechime, nu condamnă postul, dar intenția cu care era făcut, căci în timpul său postul ținut de farisei, nu mai exprima propria umilință, dar devenise o manifestare a orgoliului, o practică cu totul contrară semnificației ei inițiale. Departe de a fi un act de penitență și de întoarcere la Dumnezeu, era o afirmare a propriei vanități. Convertirea era numai aparentă, nu era reală; inima și mintea rămâneau la fel ca mai înainte, adică departe de Dumnezeu.

În aceeași situație ne găsim, poate, și noi: venim la biserică, ne rugăm, postim, dar în realitate suntem încă departe de Dumnezeu. Credem că făcând aceste lucruri suntem mai buni, dar ne înșelăm conștiința. Să înțelegem bine: împlinirea acestor fapte nu este greșită; nici Domnul Cristos nu le-a condamnat. Noi trebuie să le facem, însă în alt mod. Ca și creștini, nu trebuie să facem ostentativ penitență, ci trebuie să o facem în ascuns și cu o atitudine bucuroasă. În Evanghelie Isus Cristos ne îndeamnă să ne spălăm fața, să ne ungem capul. A se spăla, a se unge, a se parfuma sunt fapte ce pregătesc o sărbătoare. În realitate, creștinul care postește poate avea o atitudine interioară de sărbătoare, pentru că știe că pocăința sa este primită de Dumnezeu. Pentru acesta el se comportă ca și cum al merge la un banchet și nu la o veghe. Postul, ca orice suferință, este un izvor de bucurie, pentru că îți oferă posibilitatea de a te apropia de Dumnezeu.

Într-adevăr, să reținem pentru întreg Postul Mare acest lucru foarte important: adevărata convertire înseamnă întoarcere la Dumnezeu cu gândurile și cu faptele noastre. Dacă vom înțelege că atunci când ne convertim Dumnezeu intră cu iubirea sa în sufletul nostru, nu ne va fi teamă, așa cum le este contemporanilor noștri, când vom auzi de penitență, post, jertfă sau mortificație.

Dar să nu credem că la acest “drum al adevăratei convertiri“, cum se exprimă rugăciunea colectei, sunt invitați numai marii păcătoși, numai cei cu păcate grave. Fiecare dintre noi este chemat să renunțe la păcate, să se elibereze pe sine însuși de prea multele condiționări, de diferitele forme de sclavie. Iată așadar că pe lângă practicile tradiționale de pocăință despre care am vorbit, rugăciunea, pomana și postul, am putea să ne îndreptăm spre alte practici, ca de exemplu să medităm asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Și aceasta am putea să o facem zilnic, căci, dacă dorim cu adevărat să ne apropiem de Dumnezeu, oricine poate găsi un sfert de oră într-o zi pentru aceasta, oricât de ocupat ar fi. Sau același timp am putea să-l petrecem în singurătate și liniște, vorbind cu Dumnezeu și cu noi înșine, privindu-ne ca într-o oglindă pentru a vedea cine suntem, ce facem, care sunt aspirațiile noastre, dacă nu am abandonat cumva idealurile frumoase și sfinte pe care ni le-am propus cândva; sau să ne întrebăm în ce măsură ne îndeplinim obligațiile față de familie.

Sau unii dintre noi am putea să ne hotărâm să ne eliberăm de diferitele forme de sclavie cărora le suntem supuși uneori chiar fără să ne dăm seama, cum ar fi: falsele conveniențe sociale, respectul uman exagerat, tot ceea ce este superfluu, alcoolul, certurile, și mai ales certurile în familie. Dar orice ne-am decide să facem în timpul acestui post, trebuie să facem cu iubire pentru a ne întoarce cu adevărat la Dumnezeu. Altfel, fără iubire tot ceea ce vom face nu va avea absolut nici o valoare. Am văzut împreună până acum ce este Postul Mare, ce este convertirea – întoarcerea la Dumnezeu – și în ce spirit trebuie să o facem – sfâșiindu-ne inimile, pornind din interior. Am mai văzut câteva din faptele pe care le-am putea face pentru a ne întoarce la Dumnezeu. Dar să ne punem acum în modul cel mai serios această întrebare: ne-am hotărât oare să ne convertim? Asemenea Sfântului Paul care, așa cum am auzit în lectura a doua, îi implora pe corinteni să se împace cu Dumnezeu, vă rog și eu acum să ne întoarcem la iubirea lui Dumnezeu, renunțând la egoismul nostru. “Lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu” spunea Apostolul. Așadar, verbul cu nuanță pasivă ne arată că opera convertirii este în primul rând acțiunea harului lui Dumnezeu, dar cere și colaborarea noastră. Dumnezeu ne dă harul său, dar dacă noi nu răspundem, dacă nu ne hotărâm să ne convertim, degeaba a murit Cristos, iar noi degeaba am venit la biserică. În lectura a doua Sf. Paul ne spune: “Iată momentul favorabil, iată ziua mântuirii“. Așadar, astăzi, acum. Acum să ne hotărâm să ne convertim, să ne întoarcem la Dumnezeu spre fericirea noastră.

Lucian Păuleț

Ritul latin