Predici

Celebrăm astăzi unul dintre cele mai importante momente din viaţa Mântuitorului, Botezul Domnului, ce marchează şi începutul vieţii sale publice. Reflectând asupra istoriei poporului ales ne amintim cum, prin regii săi, poporul israelit a aşteptat mereu mântuirea promisă. Misiunea Slujitorului lui Jahwe în V.T. era de a face cunoscută voinţa Lui şi de a restabili dreptatea suverană şi inviolabilă a lui Dumnezeu, chiar dacă de cele mai multe ori îndeplinirea acestei misiuni îl făcea să sufere.Această misiune şi-o asumă şi Isus prin excelenţă şi o începe în mod public prin Botezul Său, dorind să-i mântuiască pe toţi cei care vor crede în El şi vor îndeplini voinţa lui Dumnezeu.

În exil Israel era ca o trestie frântă, ca un fitil care fumegă.Cu toate acestea, bunătatea lui Dumnezeu nu ia în seamă infidelitatea poporului şi-l scoate din mâna duşmanilor “cu mână tare şi braţ puternic şi-l conduce în ţara promisă”.

Ioan Botezătorul, ultimul profet veterotestamentar, cel care pregăteşte calea Domnului, este distribuitorul unui botez care are în vedere întoarcerea la Dumnezeu a celor ce-l primesc şi botezul creştin de mai târziu. Botezul Domnului este un moment central în care se încheie timpul de aşteptare şi începe împlinirea unui nou legământ care va fi pecetluit, nu de sângele unui animal de jertfă, ci de însuşi sângele preţios al Fiului lui Dumnezeu.

Evenimentele naşterii erau departe, trecute în uitare. Treizeci de ani de tăcere făcuseră din viaţa lui Isus un om ca toţi ceilalţi. Anii dinaintea Botezului ne arată omenitatea lui Isus, deşi la doisprezece ani rămas în templu, uimeşte pe învăţători prin răspunsurile şi priceperea lui. Botezul încheie această etapă a vieţii lui Isus. Aflat în mijlocul celor care veneau să se boteze, Isus vrea să împlinească întru-totul voinţa Tatălui, zicându-i: “Aşa se cuvine să împlinim tot ceea ce este drept”. Comportamentul şi felul de viaţă al lui Ioan îi determina pe unii să creadă că el este Mesia. Dar răspunsul: “Nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei”, creează în imaginaţia mulţimii un Mesia extraordinar.Cu toate acestea Cristos , Fiul lui Dumnezeu vine în tăcere, umil, în rând cu păcătoşii, vine ca un miel la înjunghiere, să pună capăt aşteptărilor atâtor generaţii şi profeţii. Dar umilinţa şi decizia de a împlini întru totul voinţa lui Dumnezeu, prefigurată în V.T. de imaginea Slujitorului lui Jahwe, e răsplătită, e înălţată prin vocea Tatălui Ceresc: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc toată bucuria”. Glasul Tatălui face cunoscut misterul profund al persoanei lui Cristos, descoperă oamenilor realitatea secretă a persoanei lui Isus, care fără o revelare specială a Tatălui ar fi rămas o enigmă obscură.

Botezul Domnului e momentul când a doua persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul, făcut om, e revelat omenirii de Însuşi Dumnezeu Tatăl, căci aşa cum ne spune Sf. Paul în Scrisoarea către Filipeni: “Cristos Isus, deşi din fire Dumnezeu, nu a socotit ca o bogăţie egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor, în toate arătându-se ca un om, s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt şi toată limba să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl”. Toată viaţa lui Isus e asistată de Duhul Sfânt, manifestată acum în public.

Importanţa Botezului, ca şi manifestarea Duhului Sfânt sub chip de porumbel sunt strâns legate de solemna proclamare a Tatălui: “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria”. Cel ce se face rob, acum e proclamat Fiu prea iubit. Este apogeul Epifaniei. Nu mai e nevoie de o stea luminoasă, căci însuşi glasul Tatălui descoperă cine este Isus. Cristos însuşi confirmă sensul acestei declaraţii solemne, numindu-l pe Dumnezeu “Abba”, adică Tată.

Un fenomen deosebit, ce a însoţit evenimentul pe care-l celebrăm astăzi, a fost deschiderea cerurilor: “În timp ce Isus a fost botezat, în timp ce ieşea din apă, s-au deschis cerurile” ne relatează Evanghelia de astăzi. Împărăţia lui Dumnezeu care în viziunea apocaliptică trebuia să înceapă după sfârşitul acestei lumi, în realitate prin Isus, e deja prezentă în această lume.Cristos anticipă Împărăţia lui Dumnezeu.

În primele zile ale existenţei noastre am fost aduşi la Biserică şi în momentul în care preotul a turnat pe fruntea noastră apa botezului s-a petrecut cu noi ceea ce s-a petrecut cu Isus în momentul în care Ioan l-a botezat în apa Iordanului: “Cerurile ni s-au deschis, din acel moment accesul la cer a fost posibil pentru noi. Duhul Sfânt s-a coborât asupra noastră nu sub chip de porumbel, ci într-o formă nevăzută dar reală. Vocea Tatălui s-a făcut auzită şi pentru noi: *Acesta este fiul meu iubit+”. Prin botez Dumnezeu ne-a adoptat ca fii ai săi şi am devenit fraţi ai lui Cristos. Dacă cineva nu se naşte din nou din apă şi Duh Sfânt, spune Cristos, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu e suficientă numai naşterea, e necesară o dezvoltare a acestei vieţi, căci creşterea e legea fundamentală a oricărei vieţi.

În fiecare dintre noi sunt trei forme de viaţă: viaţa fizică a trupului, viaţa sufletului şi viaţa supranaturală primită la Botez. Ce trist e şi cât de compătimiţi sunt cei suferinzi în privinţa primelor două forme de viaţă. Dar cea mai mare nenorocire ar fi dacă viaţa supranaturală ar rămâne în noi nedezvoltată, sau dacă am pierde-o prin păcat, am pierde totul. Referindu-se la această viaţă Sf. Paul le scrie corintenilor: “Fraţilor, nu rămâneţi copii: creşteţi şi deveniţi maturi“. Nimic nu e mai frumos pe această lume decât sufletul înzestrat cu viaţa lui Dumnezeu, cu harul sfinţitor simbolizat prin pânza albă primită la Botez. Nu poate fi pentru noi creştinii o catastrofă mai mare decât pierderea vieţii supranaturale, a harului sfinţitor, iar pentru a-l pierde e de ajuns un singur păcat de moarte.

Să ne străduim să păstrăm curată şi intactă pânza vieţii noastre supranaturale şi dacă din nefericire se întâmplă vreodată să o pătăm, să nu întârziem să apelăm imediat la Sacramentul Reconcilierii, să-i redăm puritatea dinainte, şi să devină asemenea ca la Botez.

O altă consecinţă extrem de importantă a Botezului nostru este aceasta: dacă prin Botez am devenit copii ai lui Dumnezeu, înseamnă că noi cei botezaţi suntem între noi fraţi, că avem cu toţii un singur Tată Ceresc şi ca atare trebuie să ne iubim ca fraţii. De această iubire fraternă depinde nu numai mântuirea noastră veşnică, dar şi salvarea omenirii din toate punctele de vedere: moral, social, dar mai ales salvarea păcii din inimi şi dintre popoare.

În sărbătoarea de astăzi să ne examinăm temeinic cu privire la dragostea noastră faţă de aproapele, faţă de fraţii noştri, mai ales cei aflaţi în suferinţă, cei marginalizaţi, cei singuri şi părăsiţi. Să începem astăzi un drum nou în viaţa noastră creştină care să ducă sigur la mântuire şi să-l rugăm pe Tatăl ceresc: “Atotputernice Dumnezeule, Tu l-ai proclamat în mod solemn pe Cristos drept Fiul Tău iubit, atunci când a fost botezat în râul Iordanului şi a coborât asupra lui Duhul Sfânt; ajută-ne pe noi fii tăi adoptivi, renăscuţi din apă şi Duh Sfânt să împlinim cu statornicie voinţa Ta sfântă”.

Eugen Ciuraru

volum colectiv ITRC Ritul latin