Start > Ritul latin > Epifania Domnului

Epifania Domnului

26 November 2007
944 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Epifania Domnului

Sărbătoarea de astăzi este una dintre cele mai vechi și mai îndrăgite sărbători ale Bisericii. Poporul nostru i-a dat și denumirea populară de Bobotează, însă în Misalul Roman ea apare sub numele de Epifania Domnului. Este considerată “al doilea Crăciun”, iar în Orient are origini mai vechi decât Crăciunul însuși. “Epifania” este un termen grecesc și înseamnă manifestare, arătare. Așadar, Biserica sărbătorește astăzi arătarea lui Cristos, venit pe pământ, neamurilor păgâne reprezentate prin cei trei magi de la Răsărit.

În orice manifestare a lui Dumnezeu, principală rămâne inițiativa divină. În fața lui Dumnezeu omul nu poate avea pretenții, căci Dumnezeu are întotdeauna inițiativa. Noi putem să-l găsim, să-l întâlnim pe Dumnezeu numai pentru că El ne caută mai întâi, și ne trimite lumina sa. Iar întâlnindu-ne, Dumnezeu ne cheamă permanent de la întuneric la lumină, de la păcat și pierzare la mântuire. Acest adevăr a fost subliniat și de profetul Isaia, cu vreo șapte sute de ani înainte de nașterea lui Cristos, așa cum am auzit în prima lectură. Într-un strălucit poem, profetul celebrează epifania Ierusalimului, transfigurarea lui prin lumină divină: “Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, căci vine lumina ta, și slava Domnului peste tine a răsărit!”. Acest Ierusalim spre care se îndreaptă popoarele și bogățiile universului este imensa cetate mesianică, acel oraș nou, frumos și împodobit ca o mireasă, pe care apostolul Ioan l-a văzut coborându-se din ceruri. Nu este Ierusalimul pământesc, închis între zidurile sale, ci e Biserica fără frontiere, fără hotare, în care toți oamenii și toate popoarele sunt chemate la lumină, la mântuire.

Același caracter universal al mântuirii este exprimat și de Sfântul Matei în pericopa evanghelică de astăzi. Urmărind drumul magilor spre Betleem, să reflectăm puțin și asupra drumului credinței noastre. Totdeauna istoria magilor de la Răsărit a preocupat frenetic imaginația credincioșilor. Ei nu s-au mulțumit doar cu relatarea succintă a Sfintei Scripturi, dar s-au străduit să o completeze cu alte amănunte și culori poetice. Astfel le-au stabilit numărul: trei, după numărul darurilor pe care le-au oferit Pruncului. Mai mult încă, le-au dat și nume: Gaspar, Melchior și Baltazar. Dar, înainte de toate, ar trebui să răspundem la o întrebare: cine au fost de fapt acești magi de la Răsărit? În Evul Mediu erau prezentați drept regi, crai, făcându-se referință la profeția lui Isaia, potrivit căreia din Tars și din Saba vor veni regi și vor aduce daruri. Magii însă nu erau regi. Ei veneau din Media și din Persia unde se poate spune că erau stăpânii regilor. Regii porunceau noroadelor, însă magii îi călăuzeau pe regi. Aducători de jertfe, tălmăcitori de vise, proroci și dregători, ghicitori și astrologi, acestea erau ocupațiile lor la curtea regilor. Nimeni altul în afară de ei nu știa viitorul și ursita. Sacrificau ei înșiși fiarele și păsările pentru jertfe. Nici un rege n-ar fi pornit la război fără să le ceară mai întâi părerea. Ei cunoșteau tainele cerului și ale pământului. În cartea sa Viața lui Isus, scriitorul Giovanni Papini, referindu-se la magii din Evanghelie, sintetizează minunat imaginea lor prin aceste cuvinte: “În mijlocul unui neam ce trăia pentru carne, magii înfățișau partea Duhului”. Așadar, magii erau niște păgâni, însă Dumnezeu i-a chemat de la întunericul credinței lor magice, obscure, la lumina credinței în Cristos. Provenind “de departe” în sens geografic și religios, ei reprezintă toate popoarele lumii chemate la mântuirea adusă de Cristos. Ei sunt primiția manifestării universalității mântuirii. Privind la ei, ne amintim că prin Botez, Dumnezeu ne-a scos și pe noi din întunericul păcatului și ne-a condus la lumina sa, la demnitatea de a fi copiii săi adoptivi și mărturisitori ai mântuirii universale.

Ceea ce ne surprinde în primul rând la acești magi este promptitudinea, atitudinea lor hotărâtă de a răspunde chemării: “Am văzut steaua lui la răsărit și am venit să ne închinăm Lui”. Au trebuit probabil să suporte ironia celor chibzuiți și practici, să suporte sarcasmul celor “înțelepți”, compasiunea generală. Au fost considerați de unii drept “nebuni”. Insă nimic nu i-a reținut, nimic nu i-a împiedicat în hotărârea lor, și au plecat de îndată. Oare noi dăm dovadă de aceeași disponibilitate, de aceeași promptitudine, în îndeplinirea datoriilor noastre sufletești? Cu siguranță, sunt puțini aceia care ar putea răspunde sincer “Da”. De multe ori ne creem singuri diferite scuze și motivații care însă nu sunt altceva decât niște paravane în spatele cărora se ascund lenea, comoditatea, delăsarea spirituală. Exemplul magilor constituie un îndemn pentru noi: viața noastră trebuie să fie o continuă căutare a lui Cristos și a învățăturii sale. Toată propaganda care se face împotriva lui Cristos și a Bisericii catolice trebuie să întețească în noi această căutare și nu să o înăbușe.

Magii au fost călăuziți de o sete nepotolită de a-l găsi pe Mesia, de a se închina în fața lui, de a-l adora. Iar această sete i-a ajutat, le-a dat puteri să depășească toate greutățile, toate obstacolele care s-au ivit în drumul lor. Aceeași sete după Cristos trebuie să caracterizeze viața creștinului, a fiecăruia dintre noi, căci altfel există riscul să ne pierdem credința prin superficialitate, prin răceală, prin rutină. În autobiografia sa, celebrul regizor și actor Charlie Chaplin, descrie proiectul unui film pe care însă nu l-a realizat niciodată. Pe podeaua ringului de dans al unui club de noapte strălucitor era reprezentată scena pătimirii lui Cristos. Oamenii, distrați, vorbeau despre afaceri și despre meniu. Numai un om sărman izbucnește în plâns: “Priviți, strigă el, L-au crucificat și nu-i pasă nimănui! Ce creștini bravi!” Imediat este îmbrâncit afară pentru că deranjează atmosfera și spectacolul. Obișnuința, distracția, răceala, indiferența, pot să ne abată de la calea cea bună a credinței, pot umbri sau chiar eclipsa total strălucirea stelei care ne conduce pe drumul spre Dumnezeu, stea care este însuși Cristos Domnul. Și astfel se produce în noi o apostazie lentă, o moarte a căutării, a angajării, a dăruirii totale lui Dumnezeu.

Spre deosebire de atitudinea magilor, ceea ce ne uimește în Evanghelia de azi este atitudinea opusă a învățaților de la Ierusalim, a preoților, a cărturarilor, a fariseilor și chiar a regelui Irod, conducătorul și reprezentantul oficial al poporului evreu. Aceștia, deși cunoșteau ceea ce spun Scripturile referitor la nașterea lui Mesia, faptul că această naștere trebuia să aibă loc la Betleem, conform profeției lui Mihea, cu toate acestea nu fac nici măcar un singur pas pentru a-l vedea pe Mesia, deși Betleemul e la numai câțiva kilometri depărtare de Ierusalim. Venirea lui Cristos în mijlocul lor îi lasă complet reci, indiferenți, deși pe ei ar fi trebuit să-i intereseze în primul rând. Ce-l ținea pe Irod departe de Betleem, de Mesia? Viața sa depravată și celelalte patimi care l-au orbit. Sfinții Părinți au văzut în Irod întruchiparea satanei în lupta contra lui Cristos și simbolul tuturor prigonitorilor Bisericii. La acea vreme “Irod cel Mare“, cum îl numește istoria, avea cam 66 de ani. Acest calificativ de “mare” l-a meritat din plin pentru cruzimea lui. Pervers și sadic, Irod și-a organizat o curte păgână în care puteau fi întâlnite toate viciile. Acaparase totul în mod ilegitim și pentru a-și păstra puterea cunoștea un singur mijloc: teroarea. Nu era iudeu, ci idumeu, și provenea dintr-o familie de sclavi eliberați. Era atât de crud încât și-a omorât mai multe soții, mai mulți copii și alte rude care, în mintea sa orbită de putere, atentau la tronul său. Despre el spunea împăratul Augustus: “Aș prefera să fiu mai degrabă porcul lui Irod decât nevasta sau copilul său”, deoarece Irod ținea obiceiul evreilor de a nu tăia porcii, însă pe oameni îi omora fără milă. Ne putem ușor imagina criza de isterie pe care a făcut-¬o Irod când magii i-au adus vestea că s-a născut un nou rege al iudeilor. Ne spune evanghelistul că regele Irod s-a cutremurat și tot Ierusalimul împreună cu el. Spaima poporului se explică probabil prin frica de o nouă vărsare de sânge, care ar fi putut urma după plecarea magilor. Precizând: “și tot Ierusalimul împreună cu el”, Sfântul Matei vrea să arate că Irod întruchipa în mare parte gândirea și atitudinea poporului iudeu, mai ales a conducătorilor politici și religioși, a cărturarilor și fariseilor. Aceștia din urmă, în loc să apere și să promoveze credința în unicul și adevăratul Dumnezeu, îndeplineau cu fidelitate toate capriciile lui Irod, practicau cultul personalității tiranului, elogiindu-l chiar cu titlul de Mesia. Și pentru ce toate acestea? Pentru a nu-și pierde privilegiile, favorurile, funcțiile.

Steaua, care dispăruse la apropierea magilor de Ierusalim, reapare atunci când ei părăsesc cetatea și pornesc din nou la drum. Reapariția stelei călăuzitoare a produs mare bucurie magilor care treceau prin momente de derută și de neliniște, dar care nu și-au pierdut speranța și curajul. În cele din urmă ei au ajuns cu bine la Betleem, la capătul călătoriei lor și “Intrând în casă au văzut pe Prunc impreună cu Maria, mama sa, și prosternându-se înaintea Lui, l-au adorat”. Pentru a fi un bun creștin, nu este suficient să fii botezat, să cunoști ceva despre Isus, despre viața și învățătura sa, însă cel mai important lucru este să trăiești cu adevărat credința în Cristos. În ce fel? Îngenunchind înaintea lui și adorându-l.

Istoria magilor ne amintește că Dumnezeu i-a inspirat să nu se mai întoarcă la Ierusalim, ci pe altă cale să meargă la casele lor. Acela care îl întâlnește pe Isus și îl acceptă nu mai poate umbla pe vechile drumuri ale păcatului, dar se întoarce și incepe un alt drum.

În sărbătoarea Epifaniei, pășind pe urmele magilor, să ne îndreptăm și noi spre Betleem, cu inima plină de bucurie și recunoștință, pentru a-l întâlni pe Cristos. Să nu mergem însă cu mâna goală. Ce-i putem duce oare Pruncului Isus? Doamne, uită-te la noi și vezi: mâinile noastre sunt goale, și suntem săraci. Tu însă ne spui ce dorești de la noi: Fiule, fiică, dă-mi inima ta! Nu-i nimic dacă e goală; eu o voi umple cu aurul iubirii mele. Nu-i nimic dacă e rănită; o voi vindeca cu smirna milostivirii mele. Nu-i nimic dacă e întunecată; eu voi aprinde în ea lumina credinței.

Claudiu Gherghel

Ritul latin