Predici

Sărbătoarea de astăzi este una dintre cele mai vechi şi mai îndrăgite sărbători ale Bisericii. Poporul nostru i-a dat şi denumirea populară de Bobotează, însă în Misalul Roman ea apare sub numele de Epifania Domnului. Este considerată “al doilea Crăciun”, iar în Orient are origini mai vechi decât Crăciunul însuşi. “Epifania” este un termen grecesc şi înseamnă manifestare, arătare. Aşadar, Biserica sărbătoreşte astăzi arătarea lui Cristos, venit pe pământ, neamurilor păgâne reprezentate prin cei trei magi de la Răsărit.

În orice manifestare a lui Dumnezeu, principală rămâne iniţiativa divină. În faţa lui Dumnezeu omul nu poate avea pretenţii, căci Dumnezeu are întotdeauna iniţiativa. Noi putem să-l găsim, să-l întâlnim pe Dumnezeu numai pentru că El ne caută mai întâi, şi ne trimite lumina sa. Iar întâlnindu-ne, Dumnezeu ne cheamă permanent de la întuneric la lumină, de la păcat şi pierzare la mântuire. Acest adevăr a fost subliniat şi de profetul Isaia, cu vreo şapte sute de ani înainte de naşterea lui Cristos, aşa cum am auzit în prima lectură. Într-un strălucit poem, profetul celebrează epifania Ierusalimului, transfigurarea lui prin lumină divină: “Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, căci vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!”. Acest Ierusalim spre care se îndreaptă popoarele şi bogăţiile universului este imensa cetate mesianică, acel oraş nou, frumos şi împodobit ca o mireasă, pe care apostolul Ioan l-a văzut coborându-se din ceruri. Nu este Ierusalimul pământesc, închis între zidurile sale, ci e Biserica fără frontiere, fără hotare, în care toţi oamenii şi toate popoarele sunt chemate la lumină, la mântuire.

Acelaşi caracter universal al mântuirii este exprimat şi de Sfântul Matei în pericopa evanghelică de astăzi. Urmărind drumul magilor spre Betleem, să reflectăm puţin şi asupra drumului credinţei noastre. Totdeauna istoria magilor de la Răsărit a preocupat frenetic imaginaţia credincioşilor. Ei nu s-au mulţumit doar cu relatarea succintă a Sfintei Scripturi, dar s-au străduit să o completeze cu alte amănunte şi culori poetice. Astfel le-au stabilit numărul: trei, după numărul darurilor pe care le-au oferit Pruncului. Mai mult încă, le-au dat şi nume: Gaspar, Melchior şi Baltazar. Dar, înainte de toate, ar trebui să răspundem la o întrebare: cine au fost de fapt aceşti magi de la Răsărit? În Evul Mediu erau prezentaţi drept regi, crai, făcându-se referinţă la profeţia lui Isaia, potrivit căreia din Tars şi din Saba vor veni regi şi vor aduce daruri. Magii însă nu erau regi. Ei veneau din Media şi din Persia unde se poate spune că erau stăpânii regilor. Regii porunceau noroadelor, însă magii îi călăuzeau pe regi. Aducători de jertfe, tălmăcitori de vise, proroci şi dregători, ghicitori şi astrologi, acestea erau ocupaţiile lor la curtea regilor. Nimeni altul în afară de ei nu ştia viitorul şi ursita. Sacrificau ei înşişi fiarele şi păsările pentru jertfe. Nici un rege n-ar fi pornit la război fără să le ceară mai întâi părerea. Ei cunoşteau tainele cerului şi ale pământului. În cartea sa Viaţa lui Isus, scriitorul Giovanni Papini, referindu-se la magii din Evanghelie, sintetizează minunat imaginea lor prin aceste cuvinte: “În mijlocul unui neam ce trăia pentru carne, magii înfăţişau partea Duhului”. Aşadar, magii erau nişte păgâni, însă Dumnezeu i-a chemat de la întunericul credinţei lor magice, obscure, la lumina credinţei în Cristos. Provenind “de departe” în sens geografic şi religios, ei reprezintă toate popoarele lumii chemate la mântuirea adusă de Cristos. Ei sunt primiţia manifestării universalităţii mântuirii. Privind la ei, ne amintim că prin Botez, Dumnezeu ne-a scos şi pe noi din întunericul păcatului şi ne-a condus la lumina sa, la demnitatea de a fi copiii săi adoptivi şi mărturisitori ai mântuirii universale.

Ceea ce ne surprinde în primul rând la aceşti magi este promptitudinea, atitudinea lor hotărâtă de a răspunde chemării: “Am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm Lui”. Au trebuit probabil să suporte ironia celor chibzuiţi şi practici, să suporte sarcasmul celor “înţelepţi”, compasiunea generală. Au fost consideraţi de unii drept “nebuni”. Insă nimic nu i-a reţinut, nimic nu i-a împiedicat în hotărârea lor, şi au plecat de îndată. Oare noi dăm dovadă de aceeaşi disponibilitate, de aceeaşi promptitudine, în îndeplinirea datoriilor noastre sufleteşti? Cu siguranţă, sunt puţini aceia care ar putea răspunde sincer “Da”. De multe ori ne creem singuri diferite scuze şi motivaţii care însă nu sunt altceva decât nişte paravane în spatele cărora se ascund lenea, comoditatea, delăsarea spirituală. Exemplul magilor constituie un îndemn pentru noi: viaţa noastră trebuie să fie o continuă căutare a lui Cristos şi a învăţăturii sale. Toată propaganda care se face împotriva lui Cristos şi a Bisericii catolice trebuie să înteţească în noi această căutare şi nu să o înăbuşe.

Magii au fost călăuziţi de o sete nepotolită de a-l găsi pe Mesia, de a se închina în faţa lui, de a-l adora. Iar această sete i-a ajutat, le-a dat puteri să depăşească toate greutăţile, toate obstacolele care s-au ivit în drumul lor. Aceeaşi sete după Cristos trebuie să caracterizeze viaţa creştinului, a fiecăruia dintre noi, căci altfel există riscul să ne pierdem credinţa prin superficialitate, prin răceală, prin rutină. În autobiografia sa, celebrul regizor şi actor Charlie Chaplin, descrie proiectul unui film pe care însă nu l-a realizat niciodată. Pe podeaua ringului de dans al unui club de noapte strălucitor era reprezentată scena pătimirii lui Cristos. Oamenii, distraţi, vorbeau despre afaceri şi despre meniu. Numai un om sărman izbucneşte în plâns: “Priviţi, strigă el, L-au crucificat şi nu-i pasă nimănui! Ce creştini bravi!” Imediat este îmbrâncit afară pentru că deranjează atmosfera şi spectacolul. Obişnuinţa, distracţia, răceala, indiferenţa, pot să ne abată de la calea cea bună a credinţei, pot umbri sau chiar eclipsa total strălucirea stelei care ne conduce pe drumul spre Dumnezeu, stea care este însuşi Cristos Domnul. Şi astfel se produce în noi o apostazie lentă, o moarte a căutării, a angajării, a dăruirii totale lui Dumnezeu.

Spre deosebire de atitudinea magilor, ceea ce ne uimeşte în Evanghelia de azi este atitudinea opusă a învăţaţilor de la Ierusalim, a preoţilor, a cărturarilor, a fariseilor şi chiar a regelui Irod, conducătorul şi reprezentantul oficial al poporului evreu. Aceştia, deşi cunoşteau ceea ce spun Scripturile referitor la naşterea lui Mesia, faptul că această naştere trebuia să aibă loc la Betleem, conform profeţiei lui Mihea, cu toate acestea nu fac nici măcar un singur pas pentru a-l vedea pe Mesia, deşi Betleemul e la numai câţiva kilometri depărtare de Ierusalim. Venirea lui Cristos în mijlocul lor îi lasă complet reci, indiferenţi, deşi pe ei ar fi trebuit să-i intereseze în primul rând. Ce-l ţinea pe Irod departe de Betleem, de Mesia? Viaţa sa depravată şi celelalte patimi care l-au orbit. Sfinţii Părinţi au văzut în Irod întruchiparea satanei în lupta contra lui Cristos şi simbolul tuturor prigonitorilor Bisericii. La acea vreme “Irod cel Mare“, cum îl numeşte istoria, avea cam 66 de ani. Acest calificativ de “mare” l-a meritat din plin pentru cruzimea lui. Pervers şi sadic, Irod şi-a organizat o curte păgână în care puteau fi întâlnite toate viciile. Acaparase totul în mod ilegitim şi pentru a-şi păstra puterea cunoştea un singur mijloc: teroarea. Nu era iudeu, ci idumeu, şi provenea dintr-o familie de sclavi eliberaţi. Era atât de crud încât şi-a omorât mai multe soţii, mai mulţi copii şi alte rude care, în mintea sa orbită de putere, atentau la tronul său. Despre el spunea împăratul Augustus: “Aş prefera să fiu mai degrabă porcul lui Irod decât nevasta sau copilul său”, deoarece Irod ţinea obiceiul evreilor de a nu tăia porcii, însă pe oameni îi omora fără milă. Ne putem uşor imagina criza de isterie pe care a făcut-¬o Irod când magii i-au adus vestea că s-a născut un nou rege al iudeilor. Ne spune evanghelistul că regele Irod s-a cutremurat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Spaima poporului se explică probabil prin frica de o nouă vărsare de sânge, care ar fi putut urma după plecarea magilor. Precizând: “şi tot Ierusalimul împreună cu el”, Sfântul Matei vrea să arate că Irod întruchipa în mare parte gândirea şi atitudinea poporului iudeu, mai ales a conducătorilor politici şi religioşi, a cărturarilor şi fariseilor. Aceştia din urmă, în loc să apere şi să promoveze credinţa în unicul şi adevăratul Dumnezeu, îndeplineau cu fidelitate toate capriciile lui Irod, practicau cultul personalităţii tiranului, elogiindu-l chiar cu titlul de Mesia. Şi pentru ce toate acestea? Pentru a nu-şi pierde privilegiile, favorurile, funcţiile.

Steaua, care dispăruse la apropierea magilor de Ierusalim, reapare atunci când ei părăsesc cetatea şi pornesc din nou la drum. Reapariţia stelei călăuzitoare a produs mare bucurie magilor care treceau prin momente de derută şi de nelinişte, dar care nu şi-au pierdut speranţa şi curajul. În cele din urmă ei au ajuns cu bine la Betleem, la capătul călătoriei lor şi “Intrând în casă au văzut pe Prunc impreună cu Maria, mama sa, şi prosternându-se înaintea Lui, l-au adorat”. Pentru a fi un bun creştin, nu este suficient să fii botezat, să cunoşti ceva despre Isus, despre viaţa şi învăţătura sa, însă cel mai important lucru este să trăieşti cu adevărat credinţa în Cristos. În ce fel? Îngenunchind înaintea lui şi adorându-l.

Istoria magilor ne aminteşte că Dumnezeu i-a inspirat să nu se mai întoarcă la Ierusalim, ci pe altă cale să meargă la casele lor. Acela care îl întâlneşte pe Isus şi îl acceptă nu mai poate umbla pe vechile drumuri ale păcatului, dar se întoarce şi incepe un alt drum.

În sărbătoarea Epifaniei, păşind pe urmele magilor, să ne îndreptăm şi noi spre Betleem, cu inima plină de bucurie şi recunoştinţă, pentru a-l întâlni pe Cristos. Să nu mergem însă cu mâna goală. Ce-i putem duce oare Pruncului Isus? Doamne, uită-te la noi şi vezi: mâinile noastre sunt goale, şi suntem săraci. Tu însă ne spui ce doreşti de la noi: Fiule, fiică, dă-mi inima ta! Nu-i nimic dacă e goală; eu o voi umple cu aurul iubirii mele. Nu-i nimic dacă e rănită; o voi vindeca cu smirna milostivirii mele. Nu-i nimic dacă e întunecată; eu voi aprinde în ea lumina credinţei.

Claudiu Gherghel

volum colectiv ITRC Ritul latin