Predici

Cu câteva zile mai înainte am trăit cu bucurie Sărbătoarea Naşterii lui Cristos şi poate mai avem încă prezentă în minte vestea îngerului adresată păstorilor, care a răsunat ca un refren în liturgia Cuvântului din Noaptea şi din ziua de Crăciun: “Astăzi în Cetatea lui David vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul“.

Timpul Crăciunului încă nu s-a sfârşit, iar astăzi suntem din nou invitaţi să medităm la mesajul pe care Dumnezeu a binevoit să ni-l transmită prin întruparea Fiului Său. Nu întâmplător în această duminică, la nici două săptămâni de la sărbătorirea Naşterii Domnului, Biserica revine şi ne propune în liturgia cuvântului acelaşi text evanghelic proclamat în ziua de Crăciun, şi anume: începutul Evangheliei lui Ioan, text cunoscut sub denumirea de Prologul lui Ioan. Motivul repetării acestei Evanghelii la un timp atât de scurt este bogăţia de idei pe care o conţine şi care nu ar putea fi epuizată, oricât de multe interpretări am reuşi noi să descoperim.

De altfel, orice text din Sf. Scriptură pe care îl alegem, ori de câte ori îl recitim cu atenţie, putem descoperi de fiecare dată ceva nou, ceva ce nu am observat la lectura şi meditarea precedentă. Şi tocmai în aceasta constă frumuseţea textului sacru, care este inspirat de însuşi Dumnezeu, text mult diferit de cel creat de om care este limitat în idei, oricât de multe ar fi ele.

Luminaţi de Duhul Sfânt vom căuta să descoperim şi să înţelegem direcţia propusă în reflexia noastră şi noul mesaj pe care Biserica vrea să ni-l transmită prin liturgia cuvântului pentru trăirea noastră spirituală şi pentru viaţa noastră practică de creştini şi fii adoptivi ai lui Dumnezeu.

Citind Scripturile se poate constata că, de-a lungul istoriei, Dumnezeu a intervenit în mod salutar în unele momente în viaţa omului. Dumnezeu, care nu poate fi cuprins în spaţiul de timp, cel pentru care nu există trecut sau viitor, Dumnezeu care nu poate fi încadrat şi limitat nici de limbajul uman, acest Dumnezeu intră în istorie, dialoghează cu omul şi se face prezent lui în diferite situaţii concrete.

În prima lectură pe care am ascultat-o, prezenţa lui Dumnezeu este personificată prin Înţelepciune. Acest termen, care simbolizează prezenţa divină este des întâlnit în textele sacre, mai ales în cărţile Vechiului Testament, în special în cărţile aşa numite “sapienţiale“.

Întregul capitol de unde este luată lectura este un imn în care înţelepciunea personificată aduce laudă originii sale divine şi acţiunii sale. Ea este prezentată ca fiind încorporată în poporul lui Israel “şi-a stabilit” locuinţa în mijlocul poporului predilect şi astfel Dumnezeu este în permanenţă cu poporul evreu, îl conduce şi-i inspiră acel spirit de orientare pentru realizarea planului său.

Apoi un alt aspect demn de remarcat este faptul că această înţelepciune divină a existat de la început, “înaintea veacurilor” ne spune textul, adică înainte de a fi început istoria omului pe pământ, cu alte cuvinte înaintea oricărei creaturi.

În mod asemănător se exprimă şi evanghelistul Ioan referindu-se la un alt termen: “Cuvântul”, şi chiar aşa îşi începe Evanghelia sa: “La început era Cuvântul” – şi continuă textul – “Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu“. Aşadar, asemenea Înţelepciunii – din prima lectură – şi Cuvântul din Evanghelie îşi are aceeaşi origine divină, vine de la Dumnezeu, ba chiar se identifică cu Dumnezeu.

Acest Cuvânt, care era Dumnezeu a creat omul şi întregul univers, el fiind Viaţa, puterea dătătoare de viaţă; acest Cuvânt care era Dumnezeu este şi adevărata lumină ce luminează pe tot omul care vine în lume.

Dar ceea ce este mai uimitor este că “acest cuvânt s-a făcut trup şi a locuit între noi“, şi-a fixat cortul prezenţei sale, în mod vizibil, între cei muritori, iar această prezenţă a Cuvântului este continuată şi astăzi în Biserică şi este o prezenţă activă, ce acţionează recreând cu aceeaşi eficienţă de la început, sfinţind şi edificând Biserica lui Dumnezeu, conducând-o la gloria divină.

Toată Scriptura, de la Geneză la Apocalips, dă mărturie despre acest Cuvânt şi converge spre acest Cuvânt, care încet, încet s-a desfăşurat şi a fost prevestit de-a lungul secolelor, a animat oamenii şi tot universul.

Acest Cuvânt care exista mai înainte de întemeierea lumii, a dominat şi a trasat drumul istoriei, a stat aproape de Israel, a locuit cu el în corturile deşertului, l-a condus spre ţara promisă, a zămislit (în sfârşit) în sânul unei umile fiice a lui Israel, Fecioara Maria, s-a făcut carne şi a locuit între noi în persoana lui Isus Cristos.

Fie că este Înţelepciunea, fie că este Viaţa, fie că este Lumina, fie că este Cuvântul, în realitate este vorba despre aceeaşi putere creatoare a lui Dumnezeu, existentă din veşnicie, manifestată salvific în istoria mântuirii de nenumărate ori şi întrupată în Isus Cristos-Răscumpărătorul nostru. În El îşi manifestă Dumnezeu plinătatea tuturor revelaţiilor şi iubirea sa infinită faţă de oameni.

Despre El dă mărturie Ioan Botezătorul când spune: “Cel care vine după mine este mai presus de mine, pentru că el era mai înainte de a fi eu“, deşi, noi cunoaştem din Sf. Scriptură că Ioan s-a născut înaintea lui Isus, însă profetul în mărturia sa era conştient că cel născut din Fecioară vine de la Dumnezeu, este cel prevestit neamurilor, despre care vorbesc Scripturile şi este Fiul lui Dumnezeu.

Prin întruparea Fiului Său spre răscumpărarea tuturor neamurilor, Dumnezeu îşi îndeplinise, de altfel, o făgăduinţă făcută chiar primilor oameni, Adam şi Eva, în urma căderii lor în păcat, promisiune descrisă încă în primele pagini ale Bibliei. Şi astfel, prin Întruparea Fiului său, Dumnezeu îşi manifestă iubirea faţă de creatura sa în ciuda tuturor slăbiciunilor şi a infidelităţilor de care omul dă dovadă în timpul vieţii sale.

Isus Cristos a fost prevestit încă de la începutul creaţiei prin diferite profeţii pe care evreii consideraţi cei privilegiaţi le-au primit şi le-au crezut că se vor împlini. Însă, aşteptarea lor mai durează încă şi astăzi, deoarece pentru ei Isus Cristos din Nazaret, născut din Fecioara Maria nu este Fiul lui Dumnezeu, nu este cel promis şi aşteptat de veacuri, eliberatorul şi răscumpărătorul lor şi, de aceea, n-au crezut în El. În acest sens evanghelistul Ioan notează în evanghelia de azi: “El era în lume şi lumea a fost creată prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai săi şi ai săi nu L-au primit“. Şi apostolul continuă: “Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor care cred în numele lui le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu“.

Această credinţă în numele lui Isus presupune credinţa în persoana şi în dumnezeirea sa, în opera şi misiunea sa, în cuvintele şi învăţătura sa. Toţi cei care facem parte din Biserică am fost binecuvântaţi cu harul său şi prin Botez am primit acest dar al credinţei devenind totodată fii adoptivi ai Tatălui ceresc. Dar această condiţie de fiu recere o transformare continuă, o convertire continuă, o renaştere care nu are nimic în comun cu naşterea naturală; iar dacă nu menţinem în noi permanent aprinsă flacăra credinţei, dacă speranţa noastră creştină nu este permanent alimentată cu hrana spirituală necesară şi dacă iubirea noastră nu ne determină să trăim o viaţă lipsită de egoism, atunci nu ne mai putem numi cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, putem pierde această condiţie de fii adoptivi; indirect îl refuzăm pe Isus, nu-i urmăm îndemnurile lui şi riscăm să ajungem la concluzia că de fapt, se potrivesc şi pentru noi cuvintele lui Ioan: “A venit la ai săi şi ai săi nu L-au primit“.

Însă, veghind la credinţa noastră, la colaborarea noastră cu harul divin, la participarea noastră la viaţa Bisericii şi ducând o viaţă conformă cu doctrina şi morala creştină vom dobândi acea maturitate creştină fundamentată pe o credinţă matură în Isus, vrednică de lăudat, asemenea credinţei comunităţii din Efes, pe care Sf. Apostol Paul o laudă în lectura a doua de azi şi datorită căreia el îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ei. Este adevărat că astăzi creştinul poate fi uşor influenţat de atâtea şi atâtea concepţii greşite, unele chiar ostile Bisericii, dar cu siguranţă la fel de greu era şi pentru acea comunitate din Efes ca să-şi păstreze credinţa în Isus Cristos datorită problemelor de atunci, dar ea ne dovedeşte că acest lucru nu este imposibil, atunci când credinţa primită rămâne un dar de nepreţuit şi o valoare universal valabilă în orice situaţie ne-am afla.

Să mulţumim şi noi lui Dumnezeu, Părintele slavei, pentru harurile şi binecuvântările primite şi să-i cerem, la fel ca şi Sf. Apostol Paul, lui Dumnezeu să ne dăruiască Duhul Înţelepciunii şi al descoperirii ca să-L putem cunoaşte pe deplin. El să ne lumineze ochii inimii noastre ca să putem înţelege speranţa pe care o dă chemarea sa şi comorile de slavă, pe care le moştenim deja şi pe care le vom moşteni la înviere, în viaţa de glorie.

Claudiu Iştoc

volum colectiv ITRC Ritul latin