Predici

Anul liturgic se încheie cu frumoasa solemnitate a lui Cristos, Regele Universului. Isus vrea să se încoroneze cu noi, cu iubirea noastră, cu fiinţa noastră reînnoită de opera răscumpărării sale şi prin noi cu întreaga creaţie care aşteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19).

Pilat l-a întrebat pe Isus: Aşadar, tu eşti rege? (In 18,37). Păgân fiind, el nu ştia că profeţii au prezis că Mesia va fi rege (cf. Is 9,6-7); că fusese vestit în mod solemn de arhanghelul Gabriel că va sta pe tronul lui David (lectura I-a), că magii i-au adus daruri şi i s-au închinat ca unui rege divin (cf. Mt 2,2), de aceea Isus însuşi îi descoperă lui Pilat adevărul despre regalitatea sa cea nouă care nu-i din această lume (cf. Lc 23,3), dar cum avea să înţeleagă noua regalitate a iubirii acela care căuta să o înţeleagă prin prisma regalităţilor despotice din această lume? Ceea ce nu a înţeles, arogant fiind, a încercat să ironizeze, dând dispoziţie ca pe crucea lui Isus să fie pusă în scris cauza condamnării lui: Isus nazarineanul regele iudeilor. Şi, ca toţi locuitorii imperiului să-i înţeleagă ironia, înscrisul de pe cruce a fost redactat în cele trei limbi de circulaţie internaţională: latineşte, greceşte şi evreieşte. El nu ştia că Dumnezeu se poate folosi de propria lui ignoranţă pentru a lăsa lumii o mărturie despre unul dintre cele mai mângâietoare adevăruri: Isus Cristos este regele tuturor celor de limbă latină, greacă şi ebraică, al tuturor locuitorilor care vorbesc limbajul iubirii de pe pământ şi chiar din ceruri, fiindcă prin el şi pentru el s-au făcut toate (In 1,3) şi din plinătatea lui am primit noi toţi har peste har (In 1,16), adică viaţa nouă.

Dat fiind faptul că puţini oameni înţeleg în ce constă viaţa nouă în Cristos, puţini sunt acei care îi înţeleg regalitatea, care nu are nimic în comun cu regalităţile lumii acesteia, lume bazată pe o viaţă învechită de răutatea păcatului, pe acea viaţă de sustragere de sub autoritatea lui Dumnezeu, pe care Adam şi Eva au voit să fie stăpâni prin ştiinţa binelui şi răului spre a fi nemuritori (cf. Gen 3,5).

Nici chiar lecturile de la Liturgia cuvântului de azi nu ne oferă o înţelegere totală a regalităţii lui Isus. Ea, fiind o realitate divină, se înscrie în mister. Tocmai datorită faptului misterios al regalităţii divine, trebuie să fie pentru noi un îndemn de a încerca să pătrundem în acest adevăr, fiindcă, cu cât adevărul este mai misterios, cu atât harul divin este mai îmbelşugat pentru acela care încearcă să-l pătrundă cu iubire.

Lectura I-a din cartea profetului Ezechiel (34,11-12; 15-17) ne sugerează ideea că Mesia va fi rege ca un păstor; el va face dreptate între oaie şi oaie, va căuta pe cea pierdută, le va hrăni şi le va îngriji pe cele bolnave şi le va apăra pe toate.

Lectura a II-a (1Cor 15,20-26-28) pune în evidenţă regalitatea lui Isus din faptul învierii sale din morţi şi pe faptul că şi-a întemeiat o împărăţie pe iubire şi o va încredinţa Tatălui în clipa în care ea va fi eliberată de orice rău, de orice păcat şi de urmările acestuia, mai ales de moarte, ca să-şi ateste caracterul regal al numelui de Cristos, adică: Cel Uns, după cum profeţise psalmistul David: Tatăl ceresc l-a uns cu untdelemnul bucuriei (Ps 45,8), deci cu Duhul Sfânt care este bucuria lor comună şi care l-a înviat din morţi şi-i va învia pe toţi acei care vor purta, nu atât numele lui Cristos, de creştini prin Botez, cât mai ales prin ungerea cu untdelemnul bucuriei, cu Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul (Crezul).

Misterios este sensul evangheliei de azi (Mt 25,31-46). Cristos şezând pe tronul slavei sale, înconjurat de îngeri şi de strălucire cerească, judecă pe cei buni şi pe cei răi, deoarece lui i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ (Mt 28,19). Imaginile sunt totuşi destul de şterse faţă de realitatea care va fi. Dar numai atunci va fi? Îl sărbătorim azi pe Cristos, Regele Universului pentru ceea ce va fi atunci? Nu. Cristos este regele vieţii noastre în totalitatea ei. El pătrunde cu puterea regalităţii sale şi influenţează fiinţa umană în partea ei cea mai tainică, în inimă, în conştiinţă, căutând să dea la lumină adevărul, fiindcă pentru aceasta a venit în lume, ca tot acela care va asculta de glasul lui, să se nască din adevăr (In 18,37). Adevărul lui Dumnezeu este iubirea (1In 4,18). Tot cel născut din acest adevăr devine copil al lui Dumnezeu (In 1,12); iar prin iubire Dumnezeu devine totul în toţi (lectura a II-a).

Iată sensul regalităţii divine a lui Isus: vrea să ne naştem din adevărul care este iubire şi să devenim liberi (In 8,32), copii în care Dumnezeu este totul prin iubirea sa.

Ne sperie oare faptul că regele Cristos va judeca lumea?

Judecata lumii se face acum. Când omul greşeşte împotriva adevărului, greşeşte împotriva iubirii; şi când greşeşte împotriva iubirii, greşeşte împotriva adevărului. Conştiinţa, care nu-i altceva decât glasul lui Dumnezeu din suflet, aprobă binele şi omul este fericit, condamnă răul şi omul este nefericit. La sfârşitul lumii regele Cristos va ratifica judecata din propria conştiinţă a fiecăruia şi o va face publică prin răsplata sau pedeapsa pe care şi-a ales-o fiecare acum. Regele Cristos se va afirma atunci ca o cheie pentru înţelegerea istoriei lumii, dând în vileag cauza obscurităţilor, misterelor, tragediilor vieţii de pe acest pământ, toate fiind consecinţe ale misterului conştiinţei umane; va ratifica numai ceea ce conştiinţa a judecat, a aprobat sau a condamnat, după cum a profeţit Mariei bătrânul Simeon că acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel, ba chiar şi prin inima ei va trece cu sabia, ca să se descopere cugetele inimii, ale conştiinţei (Lc 2,35). Astfel, inima, sediul cugetelor conştiinţei noastre, despre care sfântul Augustin afirmă că este altarul lui Dumnezeu din om, trebuie pusă în armonie cu iubirea divină, cu voinţa lui Dumnezeu, trebuie lărgită pentru a primi iubirea pe care Duhul Sfânt vrea să o reverse (Rom 5,5), spre a trăi viaţa nouă în Cristos.

Sfânta Ecaterina de Alexandria era atât de frumoasă, atât de înţeleaptă şi atât de bogată în virtuţi, ba chiar şi în cele materiale, încât guvernatorul Maximin Daia s-a hotărât să-şi lase propria soţie şi să se recăsătorească cu dânsa. Numai că Ecaterina avea ca rege al inimii pe Cristos şi era hotărâtă a-i sluji cu toată fiinţa sa numai lui, punându-i la dispoziţie şi bunurile materiale. Au fost aduşi cincizeci de bătrâni înţelepţi care să o lămurească, să o convingă să renunţe la Cristos, deoarece, ziceau ei: Un om răstignit nu poate fi Fiul lui Dumnezeu. Numai că Ecaterina le-a dovedit că poate fi prin iubirea nemărginită care l-a adus pe cruce pentru noi; şi aşa i-a convertit ea pe dânşii, care apoi au acceptat credinţa. Avem curajul sfintei Ecaterina în apărarea lui Cristos?

O mamă lucra la câmp, nu prea departe de casă, unde îşi lăsase copilaşul în leagăn. Când şi-a aruncat privirea, a observat ieşind fum prin geamuri. A fugit peste puteri, ca să ajungă la timp. Când a ajuns, casa era în flăcări. A intrat printre flăcări să-şi scoată copilul. La ieşirea din casă, pe obrazul drept i-a căzut jarul din grindă. Şi-a salvat pruncul, dar pe faţă i-a rămas o pată urâtă, pe care avea grijă s-o acopere cu baticul. Mai târziu, peste ani, când fetiţa ei se întorcea de la şcoală împreună cu o colegă, văd la un colţ de stradă cum vântul dezveleşte obrazul urât al unei femei. Colega exclamă: Vai, ce urâtă e! Cine o fi? Să scuipăm în sân, ca să nu o visăm la noapte! Fetiţei i-a fost ruşine să spună că este mama ei, că i-a salvat viaţa plătind un preţ nespus de greu, ci a zis: Nu o cunosc!

Câtă laşitate! Dar noi suntem mai recunoscători? Ştim cine este cel bătut în cuie pe lemnul crucii? Ştim de ce este atât de urât la faţă şi cu coroana de spini pe cap? N-am spus de atâtea ori cu Petru: Nu-l cunosc pe omul acesta? (Mt 26,72) Fiecare păcat de moarte este o lepădare de Cristos şi fiecare păcat mic este un scuipat aruncat pe faţa lui. Şi cine poate susţine că nu a avut sau nu are păcat?

Ca în ziua de apoi să-l putem urma pe regele Cristos, trebuie să facem parte din ceata celor aleşi, a acelora care îl cunosc în sfânta Împărtăşanie, îl iubesc, îl slujesc şi se străduiesc din toate puterile ca şi alţii să-l cunoască, să-l iubească şi să-l slujească în fraţii lui, în toţi oamenii pentru care el şi-a dat viaţa.

pr. Anton Dancă Ritul latin