Predici

Cu cât un turn de biserică se clădeşte, înălţându-se tot mai sus, cu atât munca devine tot mai anevoioasă şi cere un efort sporit pentru a-l aduce la bun sfârşit.

Anul liturgic, ciclul A, se apropie de sfârşit. El a avut, mai are azi şi încă duminica viitoare, menirea să ne înalţe spre Dumnezeu şi în împărăţia sa. Ni se cere efort sporit.

După ce Isus ne-a spus în mod clar că împărăţia lui Dumnezeu, începând din zilele lui Ioan Botezătorul şi până azi, se dobândeşte cu silinţă, cu mult efort şi numai acei care se silesc mai mult o dobândesc (cf. Mt 11,12; Lc 16,16), tot aşa am constatat şi noi în duminicile precedente. Dar azi ni se cere în chip deosebit un efort şi mai mare. Efortul depăşeşte munca obişnuită, el este elanul inspirat de a munci mai mult decât pentru a ne împlini o simplă datorie. Efortul ni se cere în vederea venirii zilei Domnului.

Atât credinţa, cât şi ştiinţa, admit un sfârşit al istoriei omului pe pământ. El va fi marcat de venirea lui Isus ca judecător. Important este nu când va veni, ci cum ne va găsi. De aceea să luăm aminte la învăţătura lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi!

Femeia face parte din sexul slab. Efortul, antrenamentul şi exerciţiul zilnic o pot face tare, mare, cinstită, apreciată, lăudată. Efortul ridică pe cei slabi, săraci, dispreţuiţi, marginalizaţi, chiar dacă sunt mai puţin dotaţi fizic sau intelectual.

În lumina credinţei, femeia devine liberă prin efortul depus în realizarea menirii ei ca persoană socială: Îşi deschide mâna către cel lipsit şi o întinde către cel sărac; ca soţie: duce soţul la bogăţie şi-i va face numai bucurie; ca mamă: lucrează cu hărnicie, toarce lâna şi inul pentru a-şi îmbrăca toţi copiii, pe care i-a primit din partea lui Dumnezeu ca pe mesagerii păcii în familie, ca pe viitori stâlpi ai societăţii şi durabilităţii neamului omenesc. Dezvoltarea acestor trei calităţi: persoană socială, soţie şi mamă, trebuie să fie nediferenţiată, fiindcă neglijarea uneia în favoarea alteia diminuează armonia căminului, a vieţii. Aşa cum un picior mai scurt, altul mai lung, altul şi mai lung sau şi mai scurt la un patruped îl face monstru, la fel, dezvoltarea diferenţiată a datoriilor femeii şochează neplăcut. Numai afirmarea lor în mod egal îi atrage lauda de slugă bună şi credincioasă. Or, ca o femeie să se poată afirma pe acest întreit tărâm, i se cere un efort deosebit. Care îi va fi resortul? Frica de Dumnezeu. Fiindcă femeia nu este un obiect decorativ, ci un depozit de valori: virtuţi, haruri şi carisme, ea trebuie să fie conştientă, nu numai de energiile creatoare de care dispune, ci şi de faptul că toate acestea îi conferă tripla autoritate cu care trebuie să răspundă în faţa lui Dumnezeu, ea trebuie să fie o doamnă, adică să ştie cum să dispună de tot ceea ce a primit pentru a-i face fericiţi pe cei din jur, dăruind.

Vizitând muzeul Luvru din Paris, am întâlnit o mulţime de turişti stând zeci de minute în şir în faţa unui tablou: Gioconda de Leonardo da Vinci, femeia care zâmbeşte mereu, dar nu face nimic, parcă stă şi râde de cei care stau şi o privesc, când au alte lucruri mai bune de făcut în ei înşişi, ca să poată zâmbi viu în faţa altora.

Persoana umană nu-şi poate păstra darurile naturale şi supranaturale decât mărindu-le prin aportul şi efortul personal. Adevărata viaţă, care este cea spirituală, înseamnă dinamism, progres, investiţie tot mai mare pentru înălţarea omenirii la izvorul fericirii, la Dumnezeu. Marea liniştită era pentru navigatorii din vechime cea mai periculoasă; corăbiile stăteau locului, marinarii terminau proviziile, soarele îi ardea, arşiţa îi deshidrata şi nu rareori îşi găseau obştescul sfârşit pe oglinda nesfârşită a mărilor. Dacă Dumnezeu permite furtunile ispitelor, lipsurilor materiale şi spirituale, povara mai multor copii, o soacră furtună, un soţ fulger şi trăsnet etc. vrea să le ofere vântul necesar de care să se poată folosi pentru a ajunge la portul mântuirii.

Sfântul Paul îndemna pe credincioşii săi din Tesalonic să depună efortul de a veghea, de a se menţine treji, ca nu cumva ziua Domnului să-i găsească dormind. Domnul vine să dea, numai că acela care doarme nu poate întinde mâna să primească şi nu-l poate urma pe calea spre Tatăl.

De multe ori acest efort devine epuizant. Cei care lucrează pe timp de noapte o ştiu prea bine. Cei care stau la cârma vaselor sau la bordul aeronavelor, la volanul maşinilor sau la maneta instalaţiilor din uzine, caută tot felul de remedii împotriva lui moş Ene şi a zeului Morfeu. Credinţa, nădejdea şi iubirea sunt cele mai bune medicamente sufleteşti împotriva somnului şi a nepăsării sau indiferenţei spirituale. Veghează cu adevărat acela care îşi face intenţia sfântă dis-de-dimineaţă, o întăreşte cu semnul sfintei cruci şi porneşte hotărât să împlinească voia lui Dumnezeu prin Isus Cristos, spre slava numelui său. Veghează acela care nu are odihnă în a căuta şi în a împlini voia Tatălui chiar şi atunci când se odihneşte şi doarme.

Efortul sfânt apare mai luminos în parabola evangheliei de azi.

Un talant era o monedă de aur cam cât discul mediu de floarea soarelui. A dispune de câţiva talanţi însemna a fi posesorul unei adevărate comori. Pentru a mai câştiga încă alţi talanţi, era necesar un efort, poate chiar un risc prin investirea lor, dar se merita, fiindcă se putea ajunge, nu un datornic, ci un patron.

Dumnezeu încredinţează omului talanţii – talentele sau darurile naturale şi supranaturale – pentru că vrea ca omul, coroana creaţiei din lumea văzută, să nu rămână mereu un simplu muncitor, un simplu funcţionar, o simplă slugă cu care nu se poate avea alt raport decât cel prevăzut în contractul de muncă – atât cât fac, atâta îmi dai salariu – ci vrea ca el să-i devină asociat la finalizarea planurilor sale, un intim interlocutor pe postul de prieten şi chiar de frate.

Dumnezeu cere concursul activ şi cauzal al omului, fiindcă efortul este o cerinţă esenţială a mântuirii, se înscrie în acel trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi aşa să intre în slava sa (Lc 24,26), el nu vrea ca omul să se nască la o viaţă nouă fără acceptul voinţei şi efortul întregii sale fiinţe, cum spune sfântul Augustin: Cel ce te-a creat pe tine fără tine, nu te mântuieşte pe tine fără tine. Creându-l pe om prima dată fără aportul său, ca să fie om i-a dat darul libertăţii şi conştiinţa responsabilităţii. Responsabilitatea faţă de libertate se verifică şi se valorifică prin efortul continuu, deoarece viaţa nu este nici povară şi nici sărbătoare, ci este terenul de formare a libertăţii, a capacităţilor, a personalităţii. Chiar dacă cineva n-ar primi de la Dumnezeu nici un talant în plus faţă de cel al vieţii de om, tot nu are dreptul să-l îngroape, ci trebuie să se afirme pe măsura valorii vieţii, care este un dar de valoare infinită. Edificator este exemplul unui om, considerat de mulţi neom, din timpul Primului Război Mondial. Se numea Untan. Era fără mâini din naştere. Conştient de ceea ce are, şi-a propus să facă numai cu picioarele ceea ce alţii nu fac nici cu mâinile. Se spăla, se rădea, se îmbrăca, mânca, întorcea foile cărţii, ba chiar cânta şi la vioară cu degetele de la picioare. Astfel a ajuns la vârsta de 65 de ani, câştigându-şi viaţa cu munca lui, dând o mare pildă celor cu ochi, fără să vadă; celor cu mâini, fără să lucreze. Când miile de spectatori, adunaţi împrejurul bazinului de pe malul Dâmboviţei, l-au văzut pe omul fără mâini înotând ca un ţipar, şi-au făcut cruce. A ştiut să-şi valorifice talantul şi a devenit domn, nu numai prin respectarea acelora care au primit mai mulţi talanţi, dar dând o lecţie mai ales acelora care îngroapă talantul vieţii, ba chiar şi celor care au daruri deosebite, acelor oameni care consideră că totul se termină cu moartea şi nu fac altceva decât să petreacă, să lâncezească, să trăiască precum paraziţii.

Trebuie să luăm viaţa în serios! Ea nu este o sală de teatru unde mergem să ne distrăm. Să o luăm în serios până nu este prea târziu! Am citit despre un bufon că ieşind pe scenă, a anunţat că în culise a izbucnit un incendiu şi că toţi actorii au fugit, ceea ce le-a recomandat şi celor prezenţi în sală. Spectatorii, crezând că este o glumă, au râs copios şi au aplaudat frenetic şi, cu cât bufonul se străduia mai mult să-i convingă de adevăr, cu atât ei râdeau mai tare şi-l aplaudau, crezând că acesta este rolul lui şi îşi valorifică talentul în mod strălucit. Dar, când s-au convins că nu este o glumă, era prea târziu, s-au ars.

Mulţi cred că preoţii sunt simpli funcţionari care şi-au făcut o meserie din a învăţa cele religioase şi nu rareori le aplaudă talentul oratoric, ţinuta impecabilă, cântul liturgic sau alte talente administrative. Chiar când anunţă că focul iadului îi aşteaptă, îşi zic: E o glumă de prost-gust. Cine mai crede azi în aşa ceva? Cu diavolii ne ameninţau părinţii când eram mici, ca să fim cuminţi.

Oare nu va fi prea târziu când vor trebui să constate pe propria lor piele realitatea focului care nu se stinge şi a viermelui care roade, după cum spune profetul? (Is 66,24).

Să dăm dovadă că suntem fii ai luminii şi în vederea solemnităţii de duminica viitoare – Cristos, Regele Universului – să valorificăm talantul primit la această predică şi să facem o spovadă bună, ca şi cum ar fi ultima din viaţă, depunând efortul maxim în cercetarea cugetului, pentru a descoperi lipsa de colaborare cu harurile primite în această viaţă.

pr. Anton Dancă Ritul latin