Predici

Quidquid agis prudenter agas et respice finem – Tot ceea ce faci, să faci cu prudenţă şi să priveşti sfârşitul! – spune un dicton latin, pe care l-am ales ca introducere la această predică, deoarece ne dă noţiunea clară a înţelepciunii: de a face toate cu prudenţă în vederea unui scop precis şi nobil. De altfel, se spune în mod obişnuit că prudenţa este mama înţelepciunii. În toate timpurile a fost cea mai admirată, cea mai iubită şi cea mai căutată. Ea potenţează toate facultăţile omului şi-l face personalitate; iar când cineva ajunge în posesia ei încă din fragedă pruncie, se spune că este copil minune şi conlucrând cu darul primit, poate ajunge geniu.

Toţi oamenii apreciază înţelepciunea, dar puţini sunt acei care se întreabă: Care este izvorul ei? Dar şi mai puţini sunt acei care caută înţelepciunea înţelepciunii, fiindcă nu ştiu că există şi aşa ceva.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii de seamă au apreciat că izvorul înţelepciunii îl deţin zeii. Exemple avem destule. Printre cei de frunte se află filozofii Platon şi Aristotel; pentru Solomon, este Dumnezeu. Toate popoarele au avut oracole şi persoane care treceau drept tălmacii înţelepciunii divine. Înţelepciunea venea în preajma omului pe neaşteptate şi pe diferite căi, cum ar fi din micro sau macrocosmos, din frumuseţe, visuri, apariţii, fenomene excepţionale, minuni, naşteri, revelaţie etc. Tălmacii înţelepciunii omeneşti din zilele noastre sunt filozofii, savanţii şi toţi oamenii de ştiinţă şi de bună-credinţă. Einstein, de exemplu, toată viaţa s-a străduit să afle formula care stă la baza întregii creaţii, pentru a dobândi tot ceea ce se poate şti despre universul material.

În sine, înţelepciunea este una, numai că are diferite domenii de activitate sau forme de exteriorizare.

Lecturile de la Liturgia cuvântului de azi ne transpun pe plan religios, pentru a învăţa cum se poate dobândi înţelepciunea atât de mult râvnită.

În prima lectură se aduc laude înţelepciunii atât în sine cât şi celui care o caută. Înţelepciunea este strălucitoare şi cel care o găseşte este fericit în contemplarea ei. Înţelepciunea este promptă la întâlnirea cu omul şi cel care o doreşte o poate găsi în fiecare lucru din jurul său.

Se spune că Isus mergea într-o zi cu ucenicii săi şi pe cale au întâlnit cadavrul unui câine în putrefacţie. Ucenicii strâmbau din nas şi scoteau în evidenţă urâţenia lui, mirosul greu pe care îl răspândea în jur şi dezgustul pe care îl trezea. Numai Isus a făcut această remarcă: Priviţi ce dinţi frumoşi are! Dacă nu mă înşel, Bossuet a fost acela care predica într-o bună zi în catedrala “Notre Dame” din Paris despre înţelepciunea divină, scoţând în evidenţă perfecţiunea cu care Dumnezeu a creat toate. După predică a venit la el un ghebos, un cocoşat şi i-a zis: Părinte, aţi spus că Dumnezeu a făcut toate cu înţelepciune, dar uitaţi-vă la mine, sunt eu dovada înţelepciunii? Predicatorul i-a răspuns: Dacă Dumnezeu a voit să facă un cocoşat, atunci l-a făcut perfect.

Omul se poate întâlni cu înţelepciunea la tot pasul, dar în faţa morţii? Nu cumva moartea este dovada lipsei supreme de înţelepciune? Realizăm lucruri minunate ca să aibă moartea ce distruge? Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul, spunea Sofocle din antichitate. Capodopera înţelepciunii de pe acest pământ este omul. Oare este făcut pentru distrugere?

Multe lucruri frumoase a spus sfântul Paul credincioşilor din Tesalonic. Toate erau scoase din depozitul credinţei şi dădeau omului o înţelepciune deosebită. Fiindcă înţelepciunea divină este infinită, Paul n-a reuşit, cât timp a stat în mijlocul lor, să le dea decât o mică parte. După ce a plecat din Tesalonic, fericiţii credincioşi care se bucurau de înţelepciunea evangheliei, au început să regrete pe cei morţi, fiindcă nu vor avea parte de fericirea întâlnirii cu Isus Cristos, Înţelepciunea întrupată, când va veni a doua oară, deoarece, intraţi în taina morţii, ei au intrat şi în taina abisală a ignoranţei. Sfântul Paul a căutat să le înlăture şi această întristare prin adevărul revelat despre învierea morţilor. Învierea, culmea înţelepciunii, va aduce dezlegarea enigmei din urmă prin nimicirea morţii, distrugând abisul ignoranţei. Astfel, fiinţa umană va intra în starea înţelepciunii perfecte.

Acum este perfect acela care primeşte în sine germenul învierii şi-l dezvoltă prin credinţă, speranţă şi iubire. Acest germen este cuvântul lui Dumnezeu în toate formele sale de manifestare, dar mai ales cel din kenoza Scripturii, trupului şi sângelui euharistic, în însăşi Biserica lui Cristos. Dumnezeu ne-a dat, prin cuvântul său, putinţa de a lucra şi realiza propria înviere. Ea nu ne va veni ca un dar, ci ne este dată în germen spre a o realiza în formă matură fiind noi încă în această viaţă. Învierea este ca nada din undiţă: se prinde numai de acela care o prinde.

Sfântul Anton, abate, spunea ucenicilor săi: Grecii, care învaţă ştiinţa înţelepciunii, întreprind călătorii lungi pe mare şi pe uscat, îndură multe osteneli şi înfruntă mari primejdii pentru a o câştiga; dar pentru virtute, care este adevărata înţelepciune, nu-i de trebuinţă să mergi atât de departe, nici să înfrunţi atâtea primejdii, nu-i de trebuinţă nici măcar să ieşiţi din camera voastră, deoarece o găsiţi şi acolo. Ba mai mult: împărăţia lui Dumnezeu este în voi (Lc 17,21).Despre această înţelepciune vorbeşte sfântul Paul credincioşilor din Filipi: Toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul nostru, pentru că m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, numai să-l dobândesc pe Cristos (3,3-8).

Pentru a ajunge la înţelepciunea finală, adică la dezlegarea tainei morţii, Isus ne îndeamnă să veghem. Vegherea este dovada iubirii. Ce ar zice un mire, ce ar spune nuntaşii, ce ar zice toată lumea, dacă alaiul ar ajunge la poarta miresei şi ea ar mai dormi încă? Trezită cu greu, ar zice: Aşteptaţi până mă scol, mă spăl, mă îmbrac şi apoi voi veni să văd despre ce este vorba. Ce-i atâta grabă? Ce aţi zice despre o astfel de mireasă? În mod obişnuit, lumea care cunoaşte starea de lene a unor persoane de acest fel, le ironizează prin strigături precum este următoarea:

Hai mireasă de te scoală!

Ieşi afară şi te spală,

Că soacra te-o scărmăna

Până ce te-o-nmormânta!

Dar ce ruşine va fi, dacă Isus va găsi pe cineva dormind şi la şaizeci, şaptezeci şi chiar mai mulţi ani! Din parabola celor zece fecioare (Mt 25,1 ş.u.), care toate au adormit, învăţăm că şi sfinţii, fiind preocupaţi şi de problemele pământeşti inerente vieţii, au avut şi ei anumite slăbiciuni, dar au fost prevăzători ca uleiul din candelă, cuvântul lui Dumnezeu, să nu le lipsească niciodată, îl adună în suflet chiar şi atunci când nu-l înţeleg, precum adună gospodarul potcoavele vechi şi orice bucată de fier etc. sperând că odată îi vor prinde bine.

Toţi oamenii sunt conştienţi de sfârşitul lor, dar ce puţini sunt cei care şi-l pregătesc cu grijă! Dumnezeu vrea ca sfârşitul nostru pământesc şi intrarea în veşnicie să fie o sărbătoare de nuntă. Câţi se pregătesc? Numai cinci din zece? Cred că mai puţini, fiindcă aproape în majoritate alungă gândul morţii ca pe cea mai neagră ispită.

Doi sfinţi, Eusebiu şi Amian, stăteau pe iarbă. Amian citea Scriptura şi Eusebiu asculta, apoi dădea explicaţiile necesare. Într-un anumit moment, Eusebiu a fost furat de alte gânduri distractive privind câmpiile întinse. Amian îi cere explicaţiile de rigoare. Eusebiu, fiind distrat, i-a cerut să recitească textul. Amian i-a făcut o mică şi subtilă dojană, că îl interesează mai mult câmpul decât cuvântul lui Dumnezeu. Eusebiu s-a simţit atât de vinovat şi ruşinat încât a făcut vot că nu va mai privi niciodată câmpiile şi nici stelele cerului. S-a retras într-o colibă în care a trăit timp de patruzeci de ani, cugetând numai la cuvântul lui Dumnezeu.

Mântuitorul nu condamnă fecioarele pentru că au adormit, dar pentru neglijenţa lor de a-şi procura mai mult ulei, pentru lipsa de prudenţă faţă de cuvântul Domnului.

Să ne rugăm: Doamne, dă-ne şi nouă înţelepciunea celor cinci fecioare prudente, ca să fim copiii-minune ai împărăţiei tale de pe acest pământ! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin