Start > Ritul latin > Critici și amenințări

Critici și amenințări

26 November 2007
1,399 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXXI-a de peste an (Anul A)

Marele rege, Domnul oștirilor critică și amenință pe preoții săi prin glasul profetului Malahia că nu pun la inimă poruncile sale, că s-au îndepărtat de drumul cel drept și pe mulți i-au făcut să se poticnească în observarea Legii, că au stricat legământul său făcut cu Levi, că au privit cu părtinire la fața oamenilor etc.

Isus, la rândul său, critică și amenință pe cărturari și pe farisei care, deși nu erau preoți, aveau totuși misiunea de a apăra Legea, de o interpreta corect, de a o vesti și mai ales de a o trăi. Mântuitorul îi critică, nu pentru că nu învățau corect, ci pentru faptul că nu trăiau ceea ce învățau pe alții, că legau sarcini grele și cu anevoie de purtat, iar ei nici cu degetul cel mic nu le atingeau; și chiar ceea ce făceau era menit să le atragă stima și respectul oamenilor.

Ascultând aceste critici ușor putem cădea în ispita de a critica, de a amenința, de a condamna și de a ofta că nu avem preoți la înălțimea chemării care să se îngrijească de popor așa cum se îngrijește doica de copiii încredințați ei, așa cum apostolul Paul lucra zi și noapte, nu numai ca să nu fie povară pentru alții, ci chiar să-i ajute pe cei nevoiași, fiind oricând gata să-și dea chiar viața pentru credincioșii săi. Unde mai sunt astăzi astfel de preoți?

Când sectarii, denumiți drept pocăiți, vor să atragă pe alții de partea lor, nu merg în misiuni la păgâni și nici nu-i caută pe atei, ci se infiltrează în rândul credincioșilor și îi caută chiar pe cei mai buni. Se folosesc de aceste texte critice la adresa preoților din Vechiul Testament și le pun pe seama celor din Noul Testament, aducând tot felul de acuze Bisericii. Greșesc neștiind Scripturile. Lecturile, pe care le-ați auzit azi la Liturgia cuvântului, nu au drept scop să ne învețe cum să spionăm greșelile preoților, nici de atunci și nici de azi, sau cum să le condamnăm, cum să le reproșăm, cum să-i amenințăm, cum să-i părăsim, nici să facem comparații care dintre ei este mai bun sau mai rău decât altul. Fiind vorba de critică, acela care o face nu este profetul, ci Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Dacă cineva crede că este sfânt ca Dumnezeu, sau că Dumnezeu l-a pus judecător peste alții, critica sa este îndreptățită, devine o critică teologică și constructivă. Pentru noi, cei de rând, rămâne valabilă învățătura Mântuitorului: Nu judecați și nu veți fi judecați! (Mt 7,1).

Profetul Malahia, condamnând preoția în numele lui Iahve, nu face altceva decât să scoată în evidență nesfârșita bunătate a lui Dumnezeu. El singur găsește pete în soare și în îngeri (Iob 4,18), critică și condamnă pe oricine, fiindcă nimeni nu este atât de corect în întrebuințarea harurilor primite, nimeni nu-și îndeplinește datoriile sale atât de perfect încât să spună că în ceea ce a făcut nu s-a strecurat nici cea mai mică greșeală, dar oricine trebuie să recunoască în fața lui că este slugă netrebnică (cf. Lc 17,10).

Critica lui Dumnezeu, făcută preoților săi din Vechiul Testament, comportă două aspecte: 1) nu este demolatoare, fiindcă este făcută cu iubire pentru a-i avertiza de necesitatea convertirii.

2) ea este profetică, nu pentru că vorbește prin profeți, ci pentru a le atrage atenția asupra lui Mesia, care va fi marele preot: sfânt, fără de răutate, fără de pată, deosebit de cei păcătoși, fiind mai presus decât cerurile (Evr 7,26), care îi va face părtași ai preoției sale pe cei chemați și aleși de el, pe apostoli.

Chiar și sfântul Paul, cu toate că afirmase în fața credincioșilor din Tesalonic, că a fost ca o doică în mijlocul lor, că era fericit să le dea nu numai evanghelia, ci și sufletul, că a lucrat zi și noapte ca să nu le fie povară, în fața lui Dumnezeu se recunoaște între cei păcătoși, fiind primul care are trebuință de mila mântuitoare a lui Isus (1Tim 1,15).

Adevărata critică teologică este smerenia compusă din cele trei trepte: 1) de a avea fiecare o proastă părere despre sine. 2) de a se bucura când și alții au aceeași părere despre dânsul. 3) când, dotat fiind de Dumnezeu cu haruri deosebite, le atribuie milostivirii divine, asemenea preacuratei care recunoaște că Domnul i-a făcut lucruri mari privind la umilința slujitoare sale (Lc 1,48-49).

Dacă fiecare are datoria de a corija pe fratele său în virtutea legii celei noi, a iubirii, nu trebuie să o confundăm cu critica. Nu găsim nicăieri în Scriptură îndemnul la critică. Fiindcă, așa cum am spus, Dumnezeu singur este judecătorul, el singur are dreptul să critice și să condamne. Dar când oamenii caută să-l înlocuiască pe Dumnezeu, să-și atribuie lor dreptul de a critica și condamna, devin prezumțioși, devin mult mai vrednici de critică și de condamnat decât acei pe care ei îi critică și îi condamnă. Din acest motiv, când profetul Isaia s-a plâns Domnului că mulți din popor nu mai ascultă învățătura cea bună, că mulți trec scandalurile cu vederea, Dumnezeu îi răspunde: Prin ce voi mai pedepsi pe acești oameni ingrați și rebeli? Cu ce fulger îi va mai lovi brațul mâniei mele? Vă voi trimite păstori necredincioși și voi ridica în mijlocul vostru preoți a căror depravare va ajunge până la scandal (Is 1,5). Acela face cu adevărat o critică teologică, constructivă, care spune: Avem ceea ce merităm! Fiecare comunitate își are păstorii pe care îi merită.

Nu trebuie să uităm niciodată că preoții, păstorii, învățătorii evangheliei și-au luat asupra lor o povară nespus de grea. Mulți, chiar dintre cei mai mari sfinți, au refuzat să-și ia această răspundere, de exemplu: sfântul Francisc de Assisi a rămas toată viața numai diacon, sfântul Ioan Gură de Aur, aflând că episcopul ar fi voit să-l oblige la preoție, a fugit și s-a ascuns mai mult timp, la fel și sfântul Grigore de Nyssa. Ca nu cumva frații săi să fie înclinați să critice și să condamne comportamentul necorespunzător al unor preoți, sfântul Francisc de Assisi a lăsat în testamentul său spiritual acest îndemn: Dacă ați fi tot atât de înțelepți ca Solomon și dacă ați afla în anumite parohii niște sărmani preoți cu mai puțină învățătură a acestei lumi, în parohiile care le aparțin, voi să nu predicați fără învoirea lor. Să nu vedeți nici un păcat în ei, pentru că ei văd fața Fiului lui Dumnezeu. Trebuie să-i venerăm pe toți teologii și pe cei care predică cuvântul Domnului, ca pe unii care dau duh și viață. Nilman, care ducea o viață de sfințenie, a refuzat mereu ordinațiunea preoțească. Atunci când Teofil, patriarhul Alexandriei, i-a poruncit să primească taina Preoției, neîndrăznind să refuze, a cerut să i se acorde mai mult timp de pregătire. Episcopul nu i-a acordat decât o zi. A doua zi a mai cerut un timp de rugăciune. S-au așezat amândoi în genunchi și s-au rugat. Ridicându-se, patriarhul l-a invitat pe Nilman să se apropie pentru a-l sfinți preot. L-a invitat o dată, de două ori, în zadar, Nilman murise.

Rugați-vă ca Domnul să trimită lucrători în secerișul său!

Cuvintele Scripturii: Voi bate păstorul și se vor risipi oile (Mt 26,31), ne arată clar că slujitorii altarului vor fi mereu sub bătaia Celui Rău. Cât timp poate rezista fără un sprijin? Dacă cei chemați de Isus să se roage, nu o fac, pe când cei răi fac tot ce-i posibil pentru a-l duce la cădere.

Un autor a spus următoarele cuvinte, vrednice de luat aminte: Fariseii sunt nemuritori. Ei nu au dispărut din circulație și nici nu vor dispărea vreodată și, dacă stăm și ne gândim ceva mai bine, vom observa că noi înșine nu suntem decât niște farisei. Noi, care mascăm o față zâmbitoare de om cinstit și corect, activ și gata să se dedice slujirii altora, în realitate nu căutăm decât câștigul și comoditatea noastră. Cu toții avem câte două fețe, fără a ne da câtuși de puțin seama că cel care are două fețe nu are nici un obraz. Într-aceasta cu toții pretindem de la alții mai mult decât suntem noi dispuși să dăm sau să facem. Suntem mari, dar numai în cuvinte și pălăvrăgeli, dar în ceea ce privește faptele, nu suntem decât niște lepădături, fiindcă ducem o viață necinstită și egoistă și, ar fi cazul ca în această privință să ne facem cu toții un serios examen de conștiință (P. Wichard).

Examenul de conștiință constituie critica și condamnarea teologică absolut conștientă la care suntem chemați cu toții, fiindcă numai prin ea putem îndepărta orice amenințare a lui Dumnezeu. Amin.

Ritul latin