Predici

Nu numai simpla curiozitate, ci şi interesul material şi spiritual ne determină uneori să ne punem aceste întrebări: Care este cel mai civilizat stat din lume? De pe ce se poate cunoaşte gradul de civilizaţie al unui popor? Cum de a ajuns în acest stadiu înaintea altor popoare?

Răspunsuri sunt multe, dar cred că putem cunoaşte gradul înalt de civilizaţie al unui popor în primul rând de pe conştiinţa lui socială. Aceasta constituie termometrul exact: cu cât conştiinţa socială este mai vie, mai activă, mai operativă, mai dreaptă, mai spontană, mai plină de respect, de într-ajutorare etc. cu atât gradul său de civilizaţie urcă mai sus. Nu bunăstarea materială arată gradul de civilizaţie al unui individ sau al unui popor, nici ordinea menţinută de un sistem poliţienesc bine pus la punct. Civilizaţia constă în felul de viaţă corect; corectitudine izvorâtă din cunoaşterea de sine a fiecărui individ în parte, din caracterul său format pe baza unor principii de viaţă conforme cu etica bunului simţ, care se sprijină pe adevăr, bine şi tot ce este frumos. Totalitatea indivizilor ca oameni de caracter dă nota de civilizaţie, caracterul social al unui popor, în care conducătorii dau dovadă de capacitate prudentă şi responsabilitate în luarea de decizii şi ştiu să menţină armonia dintre cetăţeni prin promovarea conştiinţei despre adevărata libertate.

Cine formează conştiinţa socială a unui popor de caracter?

În primul rând trebuie să-i dăm dreptate lui Napoleon Bonaparte, împăratul francezilor de odinioară, anume că educaţia unui copil începe cu o sută de ani înainte de a se naşte. În primul rând stau părinţii. Dar educaţia părinţilor când începe, cu o mie de ani înainte de a se căsători? Tot ce-i posibil.

În al doilea rând trebuie să dăm crezare sintagmei atât de cunoscute, anume că geniul este nouăzeci şi nouă la sută transpiraţie şi unu la sută inspiraţie. Geniul unui popor se naşte din muncă, din transpiraţie. Este drept, nu putem tăgădui rolul muncii în trezirea conştiinţei sociale, în formarea omului de caracter şi a unei societăţi pline de genii, dar nici nu putem afirma că numai ea singură a scos lumea din barbarie. Nu putem tăgădui nici rolul puterii prin care şefii de state s-au impus în faţa gloatelor rudimentare şi nici rolul geniului uman bazat pe inspiraţie, cum se spune: Poetul se naşte, nu se face, care poate ridica un popor la un stadiu excepţional de cultură; nu putem susţine că geniul militar al împăraţilor romani a stat la baza civilizaţiei apusene din antichitate.

Civilizaţia cuprinde toate aspectele vieţii care determină comportamentul specific al unui popor în orice împrejurare; atât la bine cât şi la greu el rămâne acelaşi, nu se clatină fiindcă îşi are temelia pe stâncă, pe religie, pe credinţa curată izvorâtă din revelaţie. Din cele mai vechi timpuri se ştie că popoarele cele mai credincioase au avut cea mai mare influenţă asupra promovării conştiinţei sociale. Cu toate că poetul nostru de geniu, Mihai Eminescu, a afirmat că cele mai civilizate popoare sunt sau au fost catolice, nu putem susţine că numai religia – credinţa în zei sau într-un singur Dumnezeu – a fost factorul hotărâtor şi nemijlocit al conştiinţei sociale. Zeii răzbunării şi ai războiului (nu-l putem exclude nici pe Iahve ca Dumnezeul oştirilor şi care a cerut lui Israel, în decursul Vechiului Testament, nimicirea atâtor popoare?) au constituit un factor de frânare a dezvoltării conştiinţei sociale.

În firea omului există şi simţul moral natural cel mai simplu, concretizat într-o lege simplă: Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu face! Prima lectură scoate în evidenţă rolul ei benefic. Unii au încercat să ridice nivelul de civilizaţie prin promovarea moralei naturale pe care au dezvoltat-o şi au codificat-o în aşa-zisa morală proletară, rupând-o total de simţul religios din om, de înclinaţia naturală spre credinţă. Efectele au fost şi sunt dezastruoase.

Dacă omul ar avea numai un scop natural, vremelnic pe pământ, legea ar fi suficientă. Legea talionului a dezvoltat-o prin aceea că i-a recunoscut originea supranaturală: Dumnezeu a pus-o în firea umană şi trebuie păzită din respect faţă de autorul ei. Actul voinţei divine de a-l răscumpăra pe om din păcat, de a-l ridica la un nivel superior de viaţă, implică o morală nouă, bazată pe ceva nou. Voinţa divină a pus la baza vieţii noi morala izvorâtă din iubire; nu dintr-o iubire rudimentară, bazată pe carne şi sânge, ci pe forma ei spirituală cea mai înaltă, pe Dumnezeu care este iubire prin esenţă (cf. 1In 4,8).

Ca un om de caracter, tot aşa şi un popor de caracter are principii de viaţă scoase din toate valorile posibile: morale, religioase, politice, economice, filozofice, ştiinţifice, artistice etc. precum şi din stările de spirit şi din sentimentele corect aranjate pe scara valorilor care alcătuiesc psihologia specifică acelui popor. Când fiecare individ, educat fiind, se angajează trup şi suflet să respecte, să apere şi să mărească suma valorilor în mod liber, bazat pe iubire, putem afirma că acel popor a ajuns la maturitate, are conştiinţă socială vrednică de invidiat. Interdependenţa valorilor: religioase, politice, economice, filozofice, ştiinţifice etc. pe baza iubirii, constituie forma conştiinţei sociale menite să stea la baza împărăţiei lui Dumnezeu, pe care fiecare om este dator să o ceară insistent în rugăciunea Tatăl nostru, prin invocaţia: Vie împărăţia ta! (Mt 6,10). La aceasta ne îndeamnă Isus: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte vi se vor adăuga (Mt 6,33), numai că cele mai multe popoare sunt preocupate de pâinea cea de toate zilele, făcând din Dumnezeu un zeu al pâinii, fără împărăţie; şi aşa, tind să rămână atât fără pâine, cât şi fără civilizaţie.

În lectura a II-a, sfântul Paul ne arată influenţa binefăcătoare a creştinilor pentru civilizarea lumii păgâne prin credinţa în învierea lui Isus şi venirea lui a doua oară spre a elibera omenirea de mânia viitoare. Apostolul se bucură de comportamentul corect al creştinilor fiindcă, nu numai că pune în evidenţă demnitatea lor individuală, ci mai ales caracterul colectiv, care devine izvor de revelaţie, conform dictonului: Vox populi, vox Dei, adică: Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu. Când comportamentul poporului se bazează pe iubire, Dumnezeu promovează bunăstarea spirituală prin noi şi mari carisme, iar bunăstarea materială cu prisosinţă, având de unde face colecte pentru cei nevoiaşi.

Porunca iubirii este prima şi cea mai mare.

Este prima, după afirmaţiile sfântului Augustin, fiindcă este sufletul tuturor faptelor bune, nu numai că este tare ca moartea, dar mai ales pentru faptul că prin ea, faptele bune cele mai mici devin mari. Exemple avem destule în Sfintele Scripturi, precum un pahar de apă (cf. Mt 10,42). Este cea mai mare fiindcă la judecata universală va fi prima asupra căreia ni se va cere cont şi în baza căreia vom primi răsplată sau pedeapsă veşnică (cf. Mt 25,35-43).

Noua evanghelizare îşi propune să revizuiască viaţa lumii, în individ şi colectivitate, prin prisma nerealizărilor Bisericii din perioada celor două milenii de creştinism.

Plângerea unui sărman orb ne poate spune multe: Orbirea mă făcea neom şi mă scotea din rândul semenilor mei. Religia s-a mulţumit să mă pună sub unghiul milei, iar societatea, din comoditate, n-a încercat să treacă dincolo de acest prag (Ion Blăjan, Omul cu ochelari negri). Dacă trupul se mulţumeşte cu hrană, băutură, îmbrăcăminte, medicamente etc. care provin din mila oamenilor, din acte de filantropie, sufletul are trebuinţă de mai mult: de iubire.

Şi acum vă răspund la întrebarea: Care este cel mai civilizat stat din lume. Este acela care apără pe străini, nu asupreşte pe văduve şi pe orfani, consideră pe bolnavi drept o binecuvântare, pe bătrâni o comoară de înţelepciune, desfiinţează camăta, corupţia, exploatarea omului de către om şi mai ales a omului de către stat, nu consideră copilul născut o povară şi pe cel nenăscut doar un boţ de carne ce poate fi aruncat la câini etc. şi toate acestea din cel mai nobil motiv: iubirea, prin care fiecare poate vedea în aproapele său persoana umană drept capodoperă a persoanei divine a Tatălui ceresc.

Domnul să aibă milă de noi, ca noi să avem iubire faţă de toţi! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin