Predici

Definim teologia ca pe o multiplă cunoaştere a lucrurilor divine – Multiplex cognitio rerum divinarum. Prin urmare, oriunde şi oricând se vorbeşte despre Dumnezeu, despre operele sale, planuri, cunoaştere etc. se poate spune că se face teologie. Sigur, o predică nu este o lecţie de teologie, ci o expunere a celor divine pentru a influenţa şi dirija viaţa pe sensul unic spre Dumnezeu.

Lecturile de azi le la Liturgia cuvântului par a se ocupa de politică. Pentru a le înţelege mai bine, să vedem care este definiţia politicii. În mod obişnuit se spune că ea este o activitate care caută să dirijeze, să apere şi să înmulţească libertatea societăţii şi a omului în societate. Politica determină ordinea şi stabilitatea socială şi prin urmare, evenimentele politice nu mai trebuie considerate drept roade ale unui destin inevitabil, ci ca activitate a omului. Politica oglindeşte un aspect al vieţii umane şi nu poate fi exclusă din planul divin al mântuirii.

Politica lui Cirus a fost determinată de motive religioase sau pecetea a fost pusă de teologi, rabini, profeţi, farisei? Isaia spune clar şi chiar repetă de două ori că Cirus era inconştient că gestul său politic ar avea o trăsătură teologică. Dacă ceea ce face Isaia ni s-ar părea o politică a teologiei, că teologizează politica în mod artificial, noi credem în inspiraţia Cărţilor Sfinte, că nimic nu este exclus din planul Providenţei. Dumnezeu însuşi îi revelează profetului că aici se poate vorbi despre o teologie a politicii şi nu de o politică a teologiei. Sinceritatea profetului stă drept mărturie a adevărului. De altfel, un caz asemănător avem şi în Noul Testament, unde Caiafa spune că este mai bine să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Evanghelistul Ioan îi atribuie acestei afirmaţii calitatea de profeţie (cf. In 11,49-51), deşi Caiafa era inconştient de caracterul teologic al afirmaţiei sale. Prin urmare, politica este un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a duce la bun sfârşit planul mântuirii.

Niciodată nu s-a făcut mai multă politică decât în zilele noastre. Biserica ne avertizează că acest aspect al vieţii este un semn al timpului care are o semnificaţie religioasă. Care îi este sensul teologic? Datoria politică a creştinului este de a lucra pentru o ordine socială favorabilă evanghelizării (Degeest).

Sfântul apostol Paul a înfiinţat o comunitate creştină la Tesalonic, apoi a plecat. Comunitatea a rămas să dea piept cu greutăţile politice, economice şi religioase din acest oraş. Care a fost misiunea teologică a acestei comunităţi? Să-şi intensifice credinţa prin viaţă, iubirea prin osteneală, să-şi consolideze speranţa în Domnul. Prezenţa creştinilor în mijlocul lumii păgâne a constituit un semn al timpului, o acţiune de încreştinare a politicii, începutul instaurării împărăţiei lui Dumnezeu bazată pe har şi pace, condusă de Duhul Sfânt. Fiecare persoană pe care sfântul Paul o întâlnea, o considera drept un dar al lui Dumnezeu menit să primească evanghelia şi el se angaja cu puterea sa de convingere, sub călăuzirea Duhului Sfânt, să-i ofere motive de trăire în credinţă, speranţă şi iubire. Trăirea acestor virtuţi conferă fiecărei persoane calitatea de frate, soră, prieten, iar politica lor va deveni izvor de armonie familială, menită să aducă laudă lui Dumnezeu dezvoltând simţul religios al întregii societăţi.

Sfântul Paul a pus atâta duh şi putere în predicarea evangheliei deoarece el însuşi experimentase bucuria convertirii de la robia Legii la libertatea fiilor lui Dumnezeu. În fiecare om nefericit din cauza păcatului, mai ales a idolatriei, se vedea pe sine înainte de convertire, deşi el se credea pe calea cea bună, dar ghimpele îl îmboldea greu în conştiinţă ori de câte ori persecuta pe aceia pe care nu-i cunoştea cum ar fi trebuit să-i cunoască. Pentru aceasta Domnul însuşi îi spune că îi este greu să se împotrivească pintenului care îl înţepa. Noi suntem creştini prin tradiţie şi de aceea nu simţim întocmai esenţialul din creştinism, adică ceea ce înseamnă frate, soră, prieten. Trebuie să înţelegem că suntem un semn al timpurilor moderne, o teologie a politicii, că misiunea noastră este de a oferi conducătorilor de state materia primă pentru baza unei societăţi în care persoana să fie tratată ca frate, soră, prieten, să se poată spune ca despre primii creştini: Iată-i cum se iubesc!

Ceea ce a spus Isus despre Lege şi profeţi (Mt 5,17), se poate aplica şi politicii în lumina evangheliei de azi. Isus nu a venit să facă politică, nici să o desfiinţeze, ci să o desăvârşească. Aceeaşi misiune o au episcopii, preoţii şi diaconii. Politica, potrivit definiţiei de mai înainte, este un lucru bun, însă în lume are trist renume, i se spune curva cu două feţe. Prin urmare, are trebuinţă de o convertire şi de o desăvârşire, de îndreptarea feţei total spre Dumnezeu, spre adevăr şi dreptate. Evreii se obişnuiseră în a concepe împărăţia lui Dumnezeu, care va fi inaugurată de Mesia, în forma unei teocraţii, ca o stăpânire directă a lui Dumnezeu pe întregul pământ, dar Isus pune în evidenţă existenţa ei în istorie şi în fiecare om, fiindcă nu numai evreul este chemat să fie părtaş al ei (Degeest). Prin acel daţi cezarului ceea ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, Isus pune bazele unei politici desăvârşite. Mai întâi anulează sciziunile sociale evreieşti dintre zeloţii radicali revoluţionari şi farisei, pe de o parte, ei fiind cunoscuţi ca duşmani înverşunaţi ai romanilor; apoi, pe de altă parte, acest daţi anulează concepţia păgână că cezarul – împăratul – ar fi o divinitate şi i s-ar cuveni acelaşi cult ca şi lui Dumnezeu, concepţie care a favorizat o politică a teologiei, adică suveranii s-au folosit de religie pentru a-şi impune dictatura, diminuând libertăţile sociale şi mai ales individuale ale cetăţenilor. Răspunsul lui Isus de a da mai impune şi o responsabilitate dublă: politică şi religioasă. După cum chipul împăratului imprimat pe banul dajdiei arată că acesta aparţine împăratului, tot aşa omul aparţine lui Dumnezeu, fiindcă a fost creat după chipul şi asemănarea lui (Gen 1,27), iar împăratul, fiind om, aparţine şi el lui Dumnezeu.

Politica se desăvârşeşte prin confruntarea sa cu drepturile lui Dumnezeu. A nu ţine cont de acestea înseamnă a submina drepturile omului, fiindcă drepturile lui Dumnezeu şi ale omului sunt cuprinse în aceeaşi poruncă a iubirii. Sfântul Augustin, ca şi sfântul Paul, are această concepţie politică: Pentru tine patria să-ţi fie mai presus de părinţii tăi! Să nu asculţi de acela care dă un ordin împotriva patriei tale! Dar să nu asculţi de patria ta, dacă îţi dă un ordin contra lui Dumnezeu.

Acelaşi daţi cezarului şi lui Dumnezeu ne duce la aceeaşi lege a iubirii care îi cuprinde pe Dumnezeu şi pe aproapele. Sunt multe nedreptăţile politice şi oamenii caută mereu asanarea lor prin diferite soluţii. Isus a propus una singură şi va rămâne veşnic valabilă: iubirea. Dumnezeu acceptă numai ceea ce i se dă cu iubire. Politica de a da cezarului trebuie să se bazeze pe acelaşi principiu. Singura politică revoluţionară a Bisericii este iubirea şi nu va renunţa niciodată să o impună cezarului. Acesta, fiind om, este dator lui Dumnezeu cu aceeaşi iubire. Supuşii îi vor da cezarului cât vor vedea că cezarul dă lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, cât va pune puterea primită de sus în slujba iubirii, conform cu principiul evanghelic: Cine vrea să fie primul, să fie ultimul dintre voi şi sluga tuturor (Mt 9,33-34), de a conduce pe toţi în frica de Dumnezeu.

Prin politica slujirii, autoritatea îşi poate menţine puterea, îşi poate dobândi iubirea supuşilor, poate obţine dajdia fără constrângere, poate obţine chiar sângele pentru apărarea cezarului.

Creştinii, în calitatea lor de urmaşi ai lui Isus, nu pot revendica domnia lumii sub pretextul că scopul supranatural al omului este superior celui natural. Pe pământ trebuie să acceptăm coexistenţa dublei puteri: laice şi religioase. Ele se disting, dar nu se exclud; sunt compatibile. Din această simbioză se formează istoria care se îndreaptă spre scopul suprem: fericirea omului prin împlinirea voinţei divine.

Prin acest daţi ne înscriem în teologia politicii, după cum spune Y. Congar: Preoţii sunt în slujba trecutului, a Paştelui, pe care îl fac prezent şi operant; laicii sunt în slujba Parusiei (a doua venire a lui Isus, când va stabili definitiv politica regalităţii sale universale) pe care o pregătesc zi de zi (Jalous pour un theologie du laicat).

În concluzie: creştinul trebuie să fie de folos în orice loc şi în orice împrejurare; politica lui trebuie să fie o revoluţie continuă a iubirii, o dăruire totală ca politica statelor să devină o adevărată slujire.

pr. Anton Dancă Ritul latin