Predici

De multe ori şi în multe feluri auzim vorbindu-se despre unire, precum: Unirea dă putere; unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte (Vasile Alecsandri, Hora unirii); şi cei slabi, dacă sunt uniţi, devin puternici (Schiller) etc.

Eforturile şi jertfele oamenilor pentru unirea naţională au fost şi sunt uimitor de eroice. Organizaţiile mondiale, care urmăresc unitatea în anumite puncte de vedere, sunt nenumărate. Începând de la ONU şi până la OMS, de la Organizaţia Mondială pentru Protecţia Mediului şi până la apărarea câinilor vagabonzi, sunt sute şi sute de asociaţii culturale, politice, sportive, economice, religioase şi chiar teroriste. Cu toate acestea, dezbinarea, ura, războiul şi crima continuă să stoarcă multe lacrimi. Eforturile pentru unire sunt lăudabile, dar insuficiente pentru a învinge coaliţiile răului, despre ale căror căpetenii Isus spune că sunt mai înţelepte decât fiii luminii (Lc 16,8).

Domnul ne atrage privirile spre dânsul ca să considerăm miezul teologic, sfânt al unirii dătătoare de fericire. El însuşi s-a rugat ca toţi să fie una şi pentru această unitate şi-a dat viaţa pe lemnul crucii. Privită prin Isus Cristos, unirea este împărăţia cerurilor, împărăţia lui Dumnezeu, a fericirii totale, prefigurarea împărăţiei escatologice, fiindcă nimic nu-i mai frumos şi mai plăcut decât ca fraţii să trăiască împreună în dulce armonie (Dt 25,5).

Când profeţii anunţau venirea lui Mesia, făceau apel la ideea că atunci Iahve va aduna, nu numai cele douăsprezece triburi ale lui Israel, ci toate neamurile pământului care se vor împărtăşi din credinţa lui Abraham.

Evreii au slujit, prin credinţa lor centrată în jurul unui singur Dumnezeu, ca nucleu unitar în istoria omenirii, dar când misiunea lor s-a terminat, au fost înlocuiţi de Biserica lui Cristos, care a pus bazele unirii pe modelul Preasfintei Treimi, unire rezultată numai din iubire. Din acest motiv, Biserica nu poate fi ea însăşi, dacă nu rămâne punte de legătură între oameni, între oameni şi Dumnezeu, tot numai prin iubire. Legea iubirii fiind una, aşa cum a aşezat-o Cristos într-o lege nouă – faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele – mântuirea, adică ajungerea la starea de fericire veşnică, nu poate avea decât un caracter comunitar şi solidar. Numai o colectivitate unită pe principii solide poate fi motiv de bucurie. Baza oricăror principii solide, oricăror legi, trebuie să fie aceeaşi: iubirea. Banchetul oferit de tatăl fiului risipitor la întoarcerea acestuia oferă satisfacţie, înţelepciune, înţelegere, bucurie, admiraţie, comuniune, siguranţă. Banchetul oferit de Irod, bazat pe principiile satisfacţiilor senzuale, oferă crimă, moarte, întristare, lacrimi, teamă, josnicie, regres spiritual şi chiar material. Multe şi variate sunt întrunirile omeneşti: şedinţe, mitinguri, festivaluri, olimpiade, sportive, turistice etc., dar ce lasă în suflet afară de o amintire efemeră, plăcută sau neplăcută?

Sfântul Paul invită la o întrunire, la un festival al iubirii, al carităţii. Ce ar fi dacă s-ar organiza festivaluri ale întrecerilor în caritate? Fiecare organizaţie locală, regională sau internaţională să adune şi să ofere celor nevoiaşi lucrurile necesare vieţii lor? Cred că am avea, nu amintiri, ci o viaţă fericită, plină de frăţietate, o viaţă care oferă, nu speranţa fericirii, ci unirea ca izvor aducător de fericire. Un festival al carităţii ar duce la distrugerea egoismului distrugător al unităţii celor chemaţi la adevărata viaţă. De unirea credincioşilor din Filipi, sfântul Paul s-a bucurat mai mult decât de alimentele pe care le-au adunat şi i le-au trimis.

Secretul bucuriei de la festivalul carităţii nu va sta în mâncărurile şi băuturile alese, ci în faptul înfrăţirii oamenilor, în faptul că toţi vor fi conştienţi de gradul de rudenie care există între ei. Mulţimea, animată de sentimentul fraternităţii în Cristos şi al paternităţii divine, care în sine are mai mult decât o putere magică, pe cea a Duhului Sfânt, va fi cu adevărat făcătoare de minuni: va înlătura moartea pe veci, va şterge lacrimile de pe feţele oamenilor şi fiecare în fiecare va vedea faţa lui Dumnezeu (lectura I-a).

Apostolul Paul îşi manifestă deschis bucuria pe care o simte datorită filipenilor caritabili, cu toate că el era evreu, iar ei erau proveniţi dintre neamurile păgâne, dar uniţi prin Botez, adică prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în sânul Bisericii predestinate pentru viaţa veşnică. Bucuria înfrăţirii prin Botez, prin aceeaşi credinţă, speranţă şi iubire de pe acest pământ constituie preludiul fericirii veşnice din sânul Preasfintei Treimi, nu numai din veşnicie, ci chiar de pe acest pământ, aşa cum ne spune Mântuitorul: Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face (In 14,23). A lupta pentru o cauză atât de nobilă, nu epuizează fiinţa umană, ci îi dă putere să se bucure de toate, de foame ca şi de săturare, de lipsuri ca şi de belşug, de sănătate ca şi de boală etc. Sfântul Paul spune clar că el renaşte la o viaţă nouă în măsura în care poate experimenta caritatea lui Cristos din comunitatea sa.

Ne înălţăm la cer escaladând pământul, apreciind fiecare treaptă şi făcându-ne treaptă pentru fiecare frate. În aceasta constă chemarea noastră la nunta Mielului. Invitaţia este întotdeauna un motiv de bucurie, sau, aşa ar trebui să fie. Chiar când cineva ne invită să-l ajutăm la o muncă grea, trebuie să ne bucurăm pentru faptul că suntem socotiţi folositori, utili, că avem o valoare care nu trece neobservată, că cineva are încredere în noi, că investeşte în noi un gram de aur, un dram de iubire. Cu atât mai mult pare absurd comportamentul celor invitaţi la nuntă care au ucis pe cei care i-au chemat. Dar, dacă ne-am cerceta pe noi înşine în lumina harului, am vedea câte absurdităţi găsim în viaţa noastră de fiecare zi. Cine nu ştie că beţia, ura, mânia şi răzbunarea sunt surori cu nebunia? Şi? Cine nu ştie că blestemul, înjurătura, vorbele murdare sunt rostite de bădărani? Şi? Iată absurditatea multora dintre noi: trăim majoritatea vieţii ca nebunii, conduşi de fantezii murdare şi nu de idei logice; omorâm în noi înşine tot ceea ce este sfânt, bun, drept, frumos, curat, cinstit, divin, prin îngrămădirea unor păcate peste altele. Culmea nebuniei: avortul. Fiinţa umană care se zămisleşte în sânul matern constituie întotdeauna o chemare la nuntă. Şi? Uneori chiar mamele criminale, ca să nu apară ca nişte fiinţe absurde şi degenerate în sentimentele lor materne, îşi ascund păcatul sub vălul evlaviei, al religiozităţii, dar la judecata lui Dumnezeu vor apărea fără haină de nuntă, vor apărea ca o insultă adusă vieţii, ca un refuz adus lui Isus care a spus: Cine primeşte pe unul dintre aceştia mici în numele meu, pe mine mă primeşte (Mc 9,37). De aceea, pedeapsa rezervată lor – legarea mâinilor şi a picioarelor şi aruncarea în întunericul de afară – va fi mai mare decât a ucigaşilor din parabolă.

Iată cele trei pedepse ale celor excluşi din împărăţia lui Dumnezeu, care vor şti ce este fericirea, dar nu o vor gusta din cauza caracterului lor egoist: 1) vor fi legaţi la mâini şi la picioare, adică reduşi la neputinţa totală de a mai avea comuniune cu alţii; 2) aruncaţi afară, se vor simţi izolaţi de întreaga creaţie, nici măcar un câine nu va veni să le lingă rănile ca lui Iob aruncat pe grămada de gunoi; 3) în întuneric, adică vor fi mereu apăsaţi de propria povară a conştiinţei care îi va determina să plângă şi să scrâşnească din dinţi ca disperaţii. Abisul întunecat al singurătăţii şi diversitatea chinurilor: lupta cu sine pentru a se nimici total, pentru a se întoarce în nimicul din care au fost creaţi şi incapacitatea de a se anihila etc. toate vor degenera în ură împotriva celor din iad, din rai, din purgator şi de pe pământ. Nu este roz deloc gândul celor păcătoşi când îşi zic: Ei, şi ce dacă mă voi duce în iad? Acolo nu sunt tot oameni? Ce vor face ei, voi face şi eu! A fi dat afară, legat la mâini şi la picioare, înseamnă singurătate şi neputinţă totală. Vai celui singur (Qoh 4,10), spune Scriptura.

Adunaţi pentru jertfa Mielului, sfânta Liturghie ne dă dreptul la nunta Mielului.

Am acceptat invitaţia cu intenţia cea bună? Avem haina de nuntă?

Iată, spune Domnul, eu stau la uşă şi bat; dacă cineva aude glasul meu şi-mi deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine (Ap 3,20). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin