Predici

Voi începe cu două întrebări care sunt mereu la ordinea zilei: 1) Unde este Dumnezeu? şi 2) De ce trebuie să ascult? S-ar părea că ele nu au nici o legătură una cu alta şi totuşi au. Răspunsul este unul şi rezolvă ambele probleme; iată-l: Reclădiţi omul, aşa cum a fost el zidit de Creator, şi-l veţi găsi pe Dumnezeu! Atâta timp cât Adam a fost ascultător, îl afla şi stătea de vorbă cu el. Pentru a-l regăsi pe Dumnezeu este necesar ca omul să se convertească spre ascultarea cea dintâi.

Lecturile de azi au tocmai această ţintă: reclădirea omului pe temelia ascultării. Nimeni nu poate nega faptul că la temelia ascultării stă Cristos Isus.

Vom considera ascultarea, nu atât din punct de vedere moral, cât mai ales teologico-spiritual, adică al unirii cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

În lumina revelaţiei făcute de Cristos Isus, ascultarea este un lucru voit de Tatăl ceresc şi se reflectă pe pământ ca o rază a armoniei care există între cele trei persoane divine. Autorul Scrisorii către Evrei spune despre Isus că la venirea sa în lume a zis: Tu nu ai voit nici jertfe, nici ofrande, ci mi-ai plămădit un trup. Arderile de tot şi jertfele pentru păcate nu ţi-au plăcut; atunci am zis: Iată vin să fac voia ta, Dumnezeule! (10,5-7). Isus se face ascultător faţă de voinţa Tatălui şi se întrupează, născându-se în timp. Or, întruparea, zămislirea în timp, încadrarea în istoria omenirii, este o reflectare a naşterii Fiului din veci din Tatăl, realizată pe baza unei relaţii de iubire. Ascultarea constituie tocmai această relaţie de iubire din sânul Preasfintei Treimi. Isus o spune clar: M-am coborât din cer, nu ca să fac voinţa mea, dar voia celui care m-a trimis (In 6,38); Eu fac mereu ceea ce îi place lui (In 8,29); Hrana mea este să fac voia celui care m-a trimis (In 4,34). Avem două expresii de o forţă nemaiauzită: 1) M-am coborât din cer şi 2) Hrana mea este voinţa Tatălui.

M-am coborât exprimă un act suprem de ascultare, care nu duce la o despărţire de acela de la care a plecat, ci exprimă o unire esenţială prin voinţă. Înţelegem printr-o asemănare cu razele care pornesc din soare. Dacă o rază se rupe de soare, devine întuneric. Acela care s-ar putea întoarce spre soare pe unda de lumină, poate ajunge la unitatea solară. Ascultarea este raza de soare – Isus este soarele care răsare din înălţime (Lc 1,78) – care ne duce la unitatea cu Dumnezeu.

Hrana mea este voinţa Tatălui. Şi hrana Tatălui este propria sa voinţă împlinită de Fiul în care îşi află toată plăcerea. Ascultarea lui Isus este esenţială pentru hrana Tatălui, este esenţială şi pentru viaţa omului, aşa cum o cere Tatăl: Pe dânsul să-l ascultaţi (Mc 9,7). Ca să nu ne fie frică de ascultare, Isus s-a făcut ascultător pentru noi până la moartea pe cruce (Fil 2,8) care i-a adus preamărirea prin învierea, înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui (Crezul).

Fiindcă voinţa Tatălui a fost actul prin care Fiul s-a născut din veci pentru vecie în sânul său, de aceea face din voinţa Tatălui raţiunea existenţei sale temporale. Deşi ascultarea este unită cu umilinţa până la nimicirea de pe cruce, Isus nu se simte zdrobit, trist, resemnat, ci fericit, tresaltă de bucurie că poate fi recunoscător Tatălui că l-a născut. Această recunoştinţă faţă de Tatăl îl îndeamnă să ia o atitudine foarte severă faţă de oricine ar îndrăzni să-l îndepărteze de voinţa Tatălui: pe Satana îl pune pe fugă de trei ori în pustiu (Mt 4,1-11), iar pe Petru nu ezită să-l numească Satană, fiindcă nu cugetă la voinţa lui Dumnezeu (Mt 16,21). Când firea omenească şi slăbiciunile ei îl copleşesc în grădina Măslinilor şi încearcă să-l tragă de partea lor, să se menajeze, Isus se roagă cu lacrimi de sânge ca să poată împlini voinţa Tatălui. Primeşte această putere printr-un înger pe care Tatăl i-l trimite (Lc 22,43), ca să se facă voia sa precum în cer, aşa şi pe pământ (Mt 6,10).

Gloria lui Dumnezeu din cer şi de pe pământ, adică din întregul univers, este ordinea, armonia. Ascultarea l-a scos pe Dumnezeu din singurătate şi l-a făcut unitate de natură în trei persoane, a căror fericire este armonia; ascultarea a scos lumea din haos şi a pus-o în armonie şi îi dă atâta frumuseţe. Când păcatul a încercat să arunce lumea în haos, ascultarea lui Isus restabileşte armonia în toţi acei care îl ascultă: Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face (In 14,23), lăcaşul armoniei divine.

Marele poet german, Goethe, răsfoind cronica genealogiei neamului său, întâlnind o maximă lăsată ca moştenire spirituală de unul dintre strămoşii săi, care a spus: Învaţă să asculţi! a exclamat: Acesta este singurul lucru înţelept din tot haosul.

Haosul spiritual este opera păcatului. Ordinea, armonia spirituală este gloria lui Dumnezeu prin excelenţă. Pentru restaurarea ordinii spirituale, Isus se face ascultător până la moartea pe cruce şi apoi o încoronează prin învierea sa glorioasă. Ascultarea stă la temelia evenimentului pascal, fiindcă numai ea duce la ordine, la armonie şi la înviere, iar învierea duce la nimicirea definitivă a haosului şi a morţii; moartea fiind încoronarea haosului.

Sfânta Gertruda se ruga în cămăruţa ei. Îi apare pruncul Isus în strălucire cerească. Sfânta se simte fericită ca în paradis. O soră bate la uşă şi-i aduce la cunoştinţă un lucru pe care ea trebuie să-l facă. Gertruda simte durerea despărţirii de Isus vizibil şi-i spune: O, ce rău îmi pare că trebuie să te las! Şi a plecat în grabă. La întoarcere găseşte cămăruţa scăldată într-o lumină cerească mult mai mare şi pe Isus în mijlocul ei ca pe un tânăr nespus de frumos. Uimită, a exclamat: Ce minunat! Dar cum se face că într-un timp atât de scurt ai crescut atât de mare? Isus îi răspunde: Am crescut atât de mare în inima ta prin ascultare. Şi în noi, Isus va creşte până la plinătatea învierii, până la starea omului desăvârşit, în măsura în care vom şti să ne încadrăm în ascultare faţă de voinţa Tatălui ceresc.

Noi nu putem privi spre ascultarea lui Cristos numai ca simpli spectatori ai unei realităţi minunate, dar trebuie să ne lăsăm cuprinşi de ea, fiindcă numai prin ea devenim drepţi (Rom 5,19). Isus este ascultarea noastră, el a ascultat pentru noi, a desfiinţat neascultarea primului om şi a reînnoit supunerea faţă de Tatăl, respectul faţă de suveranitatea lui Dumnezeu. Ba mai mult, Isus a trezit în noi, prin ascultarea sa, bucuria de a fi fii ai lui Dumnezeu, născuţi din voinţa sa plină de iubire nemărginită. De fapt, când Tatăl ne-a cerut să ascultăm de Fiul său, ne-a dat harul să-i putem împlini voinţa sa prin Isus care ne-a învăţat să ne rugăm Tatăl nostru şi ni l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre spre iertarea păcatelor şi să se roage pentru noi cu suspine negrăite chiar şi atunci când noi nu ne putem ruga.

Toate lecturile de azi ne îndeamnă la ascultare: Ascultaţi, dacă cel rău se întoarce de la fărădelegile sale, îşi va salva viaţa. Ascultaţi! Faceţi-mi bucuria deplină prin care să aveţi cu toţii o singură simţire, o singură dragoste şi un singur gând, să aveţi în voi aceleaşi simţăminte pe care le-a avut Isus Cristos; evanghelia ni-i arată pe cei doi fii trimişi la lucru, cum lui Dumnezeu îi place de cel care îşi recunoaşte greşeala, îi pare rău şi devine ascultător. Ascultarea ne înscrie în viaţa divină, în armonia cerească.

Ascultarea, pe lângă faptul că este o adeziune la valoarea supremă, devine creatoare de valori. Isus ne asigură că acela care ascultă de cuvântul său şi împlineşte voinţa Tatălui, îi devine tată, mamă, frate, soră. Ce sunt toţi aceştia? Întruchiparea iubirii. Ascultarea creează rudenia spirituală superioară oricărei rudenii de sânge. Rudenia de sânge este bazată pe natura trupească, pe când rudenia spirituală, prin acceptarea şi trăirea voinţei Tatălui, este bazată pe forţa spirituală a voinţei care alege în cunoştinţă de cauză. Numai prin ascultare, prin alegere în cunoştinţă de cauză a voinţei Tatălui, îi devenim lui Isus tată, mamă, frate, soră, cu dreptul de a-i moşteni învierea.

Responsabilitatea ascultării se mai naşte şi din faptul că superiorii trebuie să dea cont de ascultarea noastră şi să o poată face cu bucurie şi nu suspinând (Evr 13,17). Din acest motiv ascultarea devine un act de iubire faţă de aproapele, faţă de superiorii legitimi.

O poveste spune că un preot s-a prezentat la judecata lui Dumnezeu, care l-a întrebat: Unde-ţi sunt oiţele? Preotul şi-a plecat ochii în jos şi tăcea. Întrebat a doua şi a treia oară, a răspuns plângând: Doamne, mie nu mi-ai dat oiţe, mie mi-ai dat: capre, boi, măgari, porci, scroafe, catâri, lupi, urşi, lei, pantere şi tot felul de jivine care nu ştiu să asculte. Am încercat, i-am învăţat cu timp şi fără timp, i-am lăudat, i-am dojenit, dar în zadar. Fă ce vrei din mine, dar eu nu am fost în stare să scot oiţe din ei! Şi preotul trist, cu fruntea plecată, şi-a îndreptat paşii spre iad, când, deodată, s-a trezit. Şi-a pus problema: Ce ar trebui să fac mai mult pentru credincioşii mei necredincioşi în ascultare?

Voi ce credeţi că ar trebui să facă un păstor ca să-l asculte oile?

Aştept, mai mult decât sugestiile, rugăciunile voastre!

pr. Anton Dancă Ritul latin