Predici

Tot omul, chiar şi cel mai sfânt şi înţelept, are nevoie de convertire continuă spre Dumnezeu. Cel rău este chemat să facă primul pas şi să se întoarcă de la păcatele sale. Cel bun să-şi schimbe gândurile bune în gânduri şi fapte mai bune, cât mai conforme cu gândurile şi faptele lui Dumnezeu. Gama convertirii este atât de largă cât este distanţa dintre cer şi pământ. Nimeni nu poate spune: Am făcut destul; ştiu destul; nu mai am nevoie de nimeni şi de nimic. Din contra, cât mai avem timp, să-l căutăm pe Domnul şi să-l chemăm în ajutor, ca să ne trăim Botezul în fiecare zi. Prima parte a Botezului – de a ierta aşa cum am fost iertaţi – am tratat-o în duminica trecută, azi vom adânci partea a doua care constă în a dărui. Prin Botez, Dumnezeu, nu numai că ne iartă, dar ne şi dăruieşte: harul, sămânţa virtuţilor teologale (credinţa, speranţa şi iubirea) şi pe Duhul Sfânt cu darurile sale (înţelepciune, înţelegere, sfat, tărie, ştiinţă, evlavie şi frică de Dumnezeu care, la timpul potrivit, vor pune în mişcare virtuţile teologale, mai ales prin taina Confirmaţiunii).

Omul îl găseşte tot mai mult pe Domnul în măsura în care se leapădă de sine însuşi şi-l alege pe Domnul ca model de gândire, simţire şi fapte. Convertirea este întotdeauna dublă: lepădarea de sine şi alegerea Domnului pentru a fi domn.

Profetul ne sugerează o convertire la gândurile Domnului, gânduri care diferă mult de cele ale omului, precum şi convertirea de la păcat la virtute (lectura I-a). Convertirea în gradul suprem, precum cea a sfântului Paul care spunea despre sine: Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri un câştig (Fil 1,21), se mai numeşte afect matur şi se obţine prin canalizarea tuturor energiilor spirituale spre persoana lui Cristos, care devine atât de importantă încât este înglobată în propria persoană şi ne definim prin ea: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20). În acest caz se realizează o convertire tot mai profundă spre munca de evanghelizare şi poate culmina prin jertfa totală, moartea care deschide calea intimităţii cu Dumnezeu (lectura a II-a).

Isus ne oferă, în parabola lucrătorilor din vie, felul cum trebuie să se convertească şi cel drept în gânduri, sentimente, fapte, care oricând găseşte loc pentru mai bine. Primii chemaţi se prezintă la lucru în urma unui angajament, a unui contract încheiat cu stăpânul viei şi lucrează cinstit până seara. Cred că aici Isus vizează poporul evreu care s-a constituit întotdeauna ca un partener al lui Dumnezeu prin acel: Fac, pentru ca să-mi faci, sau Dau, ca să-mi dai; păzesc, dacă mă păzeşti; cred, dacă faci această sau această minune ca să-ţi dovedeşti prezenţa în mijlocul nostru. Plata li s-a făcut pe baza înţelegerii, a dreptăţii. Dreptatea omenească stă într-un profit bilateral: unul profită de muncă, celălalt de bani.

Dumnezeu vrea să avem alt concept despre dreptatea divină referitoare la relaţia sa cu omul, în care câştigul nu mai este bilateral, ci unilateral, fiindcă Dumnezeu nu are ce câştiga din slujirea omului, el are totul. Câştigul este numai de partea omului care îl câştigă tot mai mult pe Domnul însuşi prin slujirea aproapelui, faţă de care devine domn, fiindcă dreptatea lui Dumnezeu este iubirea. Prin slujirea celui drept, Dumnezeu câştigă un loc în sufletul dreptului din care face un depozit al iubirii sale, din care dreptul va împărţi celor nevoiaşi cu toată iubirea şi ei îi vor recunoaşte calitatea lui de domn în Domnul, făcând din aproapele, asemenea lui Dumnezeu, un depozit al realizărilor iubirii sale.

Tot din această parabolă mai învăţăm că din relaţiile omului cu Dumnezeu câştigă mai mult acela care nu se tocmeşte, nu negociază, nu se tânguieşte cu Domnul, ci are încredere în cuvântul său. Ultimii chemaţi la lucru merg în vie fără să întrebe cât vor primi. Dumnezeu nu-şi drămăluieşte dărnicia iubirii faţă de acela care crede în bunătatea, în dreptatea sa. Ultimii merg să lucreze fiind conştienţi că vor fi plătiţi, nu atât pentru munca presată, cât mai mult din mila şi bunătatea stăpânului viei. Ei au descoperit în chemarea lui ceea ce primii n-au reuşit: bunătatea şi caritatea.

Dumnezeu ne-a chemat pe toţi la viaţă, la credinţă, la mântuire şi, unuia îi dă mai mulţi ani, altuia mai puţini, dar în toate este aceeaşi bunătate divină a Domnului.

Parabola ne mai oferă o nouă şi strălucită idee pe care trebuie s-o avem despre muncă şi despre om. Omul crede că valoarea sa stă în capacităţile sale şi în rezultatele pe care le obţine prin muncă. Dar Dumnezeu ne arată că valoarea omului stă în faptul de a fi om, de a fi persoană după modelul persoanelor din Preasfânta Treime, de a fi creatura sa predilectă, aleasă şi iubită din veşnicie pentru faptul de a fi persoană în sine, de a realiza ceva prin disponibilitate faţă de planul său divin. Cât priveşte munca servilă de pe pământ, Dumnezeu priveşte mai mult la necesităţile vieţii omului decât la rezultatele muncii şi bunătatea divină întrece dreptatea muncii, fiindcă şi cel care a lucrat numai o oră are aceleaşi trebuinţe ca şi cel care a lucrat toată ziua, ba chiar poate mai multe. Necesităţile umane au mereu trebuinţă de caritatea divină; munca este insuficientă pentru a le satisface; fără caritatea divină, omul nu-şi poate menţine viaţa pe pământ. Deseori numim ajutorul divin şansă sau noroc; noroc de ploaie, noroc de soare, noroc de vreme bună etc.; fără acest noroc nimeni nu poate dăinui. Norocul nostru este Cristos mijlocitor la Tatăl.

Încă o învăţătură ne mai oferă această parabolă minunată, anume: oricât de mult am munci, nu-l putem face pe Dumnezeu datornicul nostru, fiindcă iubirea lui infinită faţă de om nu se poate plăti cu nimic, nici cu muncă, nici cu rugăciune, nici chiar cu preţul vieţii. Cei care au muncit toată ziua se pot asemăna cu fiul mai mare din parabola Tatălui milostiv (a fiului risipitor, cum este mai cunoscută din Lc 15,11-32), care a rămas acasă şi a muncit de zor de dimineaţă şi până seara, crezând că tatăl îi este dator şi se revoltă că nu i-a dat măcar un ied sau un miel ca să aibă cu ce petrece împreună cu alţii de teapa lui; consideră o nedreptate repunerea fratelui mai mic în aceleaşi drepturi ca şi el. Numai că tatăl ştie că fiul mai mic, prin convertire, poate deveni un depozit al realizărilor iubirii sale, dacă nu mai bun, cel puţin tot atât de bun ca şi cel al fiului mai mare.

Învăţătura nu se opreşte aici. Isus ne mai arată că în slujirea lui Dumnezeu, stăpânul viei, nu se admite invidie sau gelozie, deoarece, chiar dacă cei din urmă au primit oarecum pe gratis plata, ei au primit-o în folosul altora, al acelora care aşteptau acasă ceva pentru întreţinerea vieţii. Carismele din Biserica lui Cristos sunt pentru alţii şi nu sunt primite de cineva pentru meritele sale sau numai pentru folosul personal.

O altă convertire trebuie s-o realizăm prin atenţia pe care suntem chemaţi să o dăm celor mici, slabi, bolnavi, handicapaţi, bătrâni, văduve, orfani. Cei care rămân fără de lucru sunt de obicei aceştia, consideraţi fără valoare fiindcă nu produc. Or, o societate stă pe temelii solide şi-şi dovedeşte gradul de civilizaţie tocmai prin grija acordată celor marginalizaţi. Mama, oricât de mare i-ar fi numărul copiilor, acordă întotdeauna cea mai mare grijă fiului bolnav sau handicapat, fiindcă simte că numai iubirea ei poate suplini lipsurile lui. Isus a pus bazele civilizaţiei prin iubirea faţă de cei mici, prin slujire.

Dumnezeu priveşte inima. O lucrare de o oră, făcută din inimă, valorează mai mult decât cea de opt ore pentru plată, fiindcă acestea nu stabilesc nici un raport de intimitate cu dânsul sau între oameni. Munca ultimilor veniţi a stabilit un raport de iubire, de recunoştinţă, de stimă între ei şi stăpân. Orientarea primită este de a fi domni cu alţii.

Convertirea personală la gândurile lui Dumnezeu trebuie privită şi în perspectiva convertirii colective: aşa cum trebuie să fiu eu, tot aşa trebuie să fie şi societatea. Din acest motiv colectiv, convertirea personală devine imperioasă, urgentă, fiindcă lumea este rea, iar ruga mea trebuie să fie ca aceea a unui bun creştin chinez: Doamne, lumea este rea, tu fă-o mai bună începând cu mine!

Isus a fost purtătorul şi revelatorul gândurilor lui Dumnezeu. Avem să-i fim recunoscători, urmând exemplul sfântului Paul care a spus: Pe Cristos vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, cu speranţa că voi ajunge şi eu la înviere (Fil 3,10-11).

Orice convertire este un pas înainte spre înviere.

Ajută-ne, Doamne, să facem cât mai mulţi paşi spre tine! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin