Predici

Dragostea faţă de aproapele este o lege generală. Ea cuprinde o mulţime de aspecte ale vieţii. Lecturile de azi se încadrează în această lege, dar se axează pe un aspect parţial: datoria de a dojeni pe cel care greşeşte.

Din lectura I reţinem: Dacă tu nu vei dojeni pe cel păcătos, sângele lui îl voi cere din mâna ta. În legătură cu această datorie, Isus spune: Dacă îţi va greşi fratele tău, mergi şi-l mustră. Din felul în care sfântul Paul priveşte lucrurile aflăm că păcatul nu este slăbiciune, ci îngroparea propriilor talente, în loc de a le distribui. Azi, de exemplu, ne arată că în contul iubirii nu am pus niciodată destul, ci mereu rămânem datori. Unul dintre talanţi, (sau talentele) pe care îl are fiecare om şi îl poate pune în contul iubirii, este dojana frăţească. Legea iubirii creştine o mai putem formula şi aşa: Dacă mântuieşti pe altul, te mântuieşti; dacă nu mântuieşti pe altul, nu te mântuieşti nici pe tine însuţi.

Dojana frăţească este de două feluri: una care obligă din dreptate şi alta din iubire. Prima este aceea la care sunt ţinuţi toţi acei care au primit o autoritate şi o putere de la Dumnezeu asupra altora, cum sunt: părinţii, tutorii, stăpânii, superiorii bisericeşti, autorităţile civile etc. A doua obligaţie de a dojeni – din iubire – priveşte pe toţi oamenii, de orice condiţie sau stare. Despre aceasta vom medita în minutele următoare, fiindcă ea apare clar din Liturgia cuvântului.

Toţi sunt de acord că superiorii sunt datori să dojenească pe supuşii lor când greşesc şi, dacă nu o fac, în faţa lui Dumnezeu se fac vinovaţi de păcate străine, de cele ale celor pe care nu au căutat să-i corijeze.

Când este vorba de a dojeni pe alţii, faţă de care cineva nu are nici o responsabilitate legală, se găsesc o mulţime de scuze prin care cineva îşi declină competenţa.

Datoria corijării aproapelui izvorăşte din însăşi firea omenească. Toţi avem aceeaşi natură şi toţi suntem datori să luptăm pentru apărarea ei. Păcatul, fie el oricât de mic şi de ascuns, nu dăunează niciodată numai unuia singur, ci întotdeauna are urmări triste şi asupra altora, mai ales asupra Bisericii lui Cristos, fiindcă fiecare este un mădular al unui întreg. Un singur dinte de la rotiţa unui ceasornic de este rupt, strâmb sau uzat, este suficient ca să nu mai arate ora exactă.

Datoria de a corija pe aproapele când greşeşte îşi are rădăcina mai ales în învăţătura lui Isus: Dacă îţi va greşi fratele tău, mustră-l! fiindcă orice greşeală pune în joc onoarea Tatălui ceresc şi respectul faţă de aproapele.

Regele Cresus, fiind bătut de Cirus, a fost prins şi un soldat a ridicat sabia asupra lui ca să-l ucidă. Fiul lui Cresus, deşi era mut, înspăimântat că tatăl său va fi omorât, a depus un efort atât de mare încât i s-a rupt legătura limbii şi a strigat: Opreşte-te, nenorocitule! Nu lovi! Este tatăl meu. Efortul apărării tatălui i-a redat glasul. Noi vom dobândi glasul îngerilor, dreptul de a cânta în împărăţia lui Dumnezeu, în măsura în care ne vom strădui să-i apărăm onoarea dojenind pe cei care îi încalcă legile.

Dar nu numai onoarea lui Dumnezeu ne cere aceasta, ci şi respectul şi dragostea faţă de aproapele. A spune cu nelegiuitul Cain: Sunt eu oare păzitorul fratelui meu? (Gen 4,9), înseamnă a ne atrage blestemul lui Dumnezeu. Mântuirea sufletului este supremul bine al omului. Dar, a-l lăsa pe cineva să meargă spre osândă constituie suprema răutate, suprema lipsă de iubire.

Este adevărat că a-l dojeni pe aproapele este un lucru penibil, dar greutatea nu-i motiv suficient pentru omiterea datoriei, ci impune doar găsirea mijloacelor necesare de îndulcire a dojanei. Sfântul Toma de Aquino spune că dojana este totdeauna îndulcită când este făcută cu iubire şi nu cu patimă, fiindcă iubirea dă înţelepciune şi prudenţă. Dojana frăţească bine făcută cu dragoste este deosebit de folositoare, ne asigură sfântul Paul. Este folositoare în primul rând celui care o face: Cel ce va întoarce pe păcătos de la calea cea rea, va acoperi multe păcate; şi apoi celui dojenit. Sfatul sfântului Augustin este acesta: Iubeşte şi fă ceea ce-ţi place! Dacă taci, taci din dragoste; dacă vorbeşti, vorbeşte din dragoste; dacă îl corijezi pe cineva, corijează-l din dragoste; dacă ierţi, iartă din dragoste! Să ai în inimă rădăcina dragostei, fiindcă din această rădăcină nu poate odrăsli decât binele!

Renumitul medic De Borg, întorcându-se odată de la un bolnav, a trecut printr-o pădurice. Un tânăr îi ieşi în cale cu pistolul în mână, somându-l să-i dea banii. Medicul, fără a-şi pierde cumpătul, a scos banii şi i-a dat, zicându-i cu bunătate: Prietene, de ce te ocupi cu această meserie atât de urâtă, care, mai devreme sau mai târziu, te va duce la ştreang şi apoi, gândeşte-te, vei fi pedepsit şi de Dumnezeu. Nu te gândeşti că odată va trebui să mori? Nu-ţi pasă de sufletul tău? Eşti botezat şi vei ajunge de ruşine atât pe pământ cât şi dincolo. Tâlharul a pus capul în pământ şi a plecat. După şapte ani, pe când De Borg se afla într-un oraş, simţi o mână pe umăr. Întorcându-se, a văzut un domn bine care l-a salutat cu gentileţe şi l-a poftit acasă la el. Acceptând, a găsit o casă bine pusă la punct, soţia cu pruncul în braţe îi pofteşte la masă. Înainte de a se aşeza, stăpânul casei cade în genunchi la picioarele medicului zicând: Stimate domnule, ceea ce vedeţi aici, după Dumnezeu, vă datorez. Vă mai amintiţi de acel sfat dat unui tâlhar care v-a luat banii acum şapte ani în urmă? Eu sunt. Poate v-aş fi ucis, dar acele cuvinte pline de dragoste nu le-am uitat niciodată; ele m-au întors la Dumnezeu. După ce i-a restituit suma, au luat masa împreună plini de fericire. Nu este minunat?

Dar nu trebuie să credeţi că în toate ocaziile, în care vedeţi pe cineva greşind, trebuie să dojeniţi. În multe cazuri nici nu este prudent de făcut această dojană.

Suntem scutiţi de a dojeni pe cel care greşeşte când nu avem toată certitudinea că acela a săvârşit greşeala, fiindcă i-am da motiv de supărare şi de tulburare din cauza unor bănuieli închipuite şi neîntemeiate. Ca să merite dojană, greşeala trebuie să fie mare, sau chiar dacă este mică în cazul în care ar fi scandal mare. Nu este prudent a face dojană mare pentru greşeală mică sau nesigură.

Mai suntem scutiţi de această datorie când dojana ar fi zadarnică, spre exemplu unui om beat, unuia care deja s-a corectat sau altuia care deja a fost dojenit.

Cu atât mai mult ne putem dispensa de această datorie când avem o siguranţă morală că, în loc să-i fie de folos, ar provoca un rău mai mare.

Dacă de multe ori dojana este inutilă, rugăciunea făcută pentru convertirea păcătosului este de mare folos, fiindcă, spune Isus: Dacă nu ascultă nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgân şi un vameş, adică impune o grijă şi mai mare, o iubire şi mai înflăcărată, asemenea cu cea a lui Cristos însuşi, care a venit să caute şi să mântuiască prin propriul sânge ceea ce era pierdut, cerându-se o jertfă deosebită.

Dacă totuşi mustrarea este necesară pentru a apăra cinstea lui Dumnezeu sau reputaţia aproapelui, ori pentru a împiedica scandalul, nu trebuie să o lăsăm nici în cazul în care nu am avea nici o speranţă că îi va fi de folos celui dojenit, dar va fi de folos acelor persoane care sunt martore la delict.

Simpla frică de a supăra pe aproapele sau de a-l întrista nu constituie o scuză valabilă. Mă bucur că v-am întristat, zice sfântul Paul Corintenilor, nu pentru întristare, dar pentru că întristarea v-a adus la pocăinţă (2Cor 7,9).

Dacă pentru o dojană făcută din iubire vom avea de suferit, să ne amintim de cuvântul lui Isus: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor (Mt 5,10).

Ca dojana să aibă efect, cel ce o face trebuie ca el însuşi să fie vrednic de laudă, fără greşeala dojenită.

Să-l rugăm pe Domnul să ne înveţe această formă dificilă a dragostei, care ştie să corijeze fără să descurajeze, care ştie să lupte fără să ofenseze, ştie să vindece prin atotputernicia lui divină pe toţi acei pe care nu-i pot vindeca slabele noastre mustrări. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin